Prea putin, prea tarziu ….

Posted: August 6, 2010 in Politica si politici, Proiect "de Romania"
Tags:

…. şi fără efecte benefice adevărate pe termen lung.

Pentru a aduce bani la buget, Guvernul vrea să vândă câte 15% din Transgaz, Transelectrica, şi Romgaz. Este prea puţin, prea tîrziu şi fără efecte benefice pe termen lung! Fără o schimbare radicală de strategie, aşa încât statul să se retragă total şi cât mai repede din economie, vom rămâne prizonierii aceluiaşi sistem care a fost o piedică în calea dezvoltării adevărate a României după revoluţie.

Forţat de împrejurări, în lipsă de bani şi în aceeaşi pană de idei, Executivul readuce în discuţie vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute la companiile de stat. O idee bună, am putea spune la prima vedere! La o analiză mai atentă însă, demersul are toate şansele să fie doar un alt punct de pe lunga listă de eşecuri ale actualului guvern (încă în funcţie!). Chiar dacă iniţiativa este lăudabilă, pentru că ar putea aduce un suflu nou pe Bursă, vine prea târziu pentru a mai aduce bani la buget în acest an. Iar cu astfel de firimituri (doar trei companii – Transgaz, Transelectrica şi Romgaz, din care se vinde doar 15% din capitalul social) executivul nu are nici o şansă să atragă atenţia unor investitori de calibru. Iar banii obţinuţi în urma acestor tranzacţii vor fi doar un nou petic, pentru un buget mult prea plin de găuri. Dar poate cea mai mare hibă a acestei strategii, este lipsa efectelor benefice pe termen lung pentru economie. Asta pentru că statul rămâne proprietarul unei părţi mult prea mari din economia naţională pe care o va gestiona la fel de prost ca până acum, iar companiile publice vor fi în continuare căpuşate după cum vor dicta interesele politice.

MULT PREA PUŢIN. Pe 22 iulie, când în presa românească apărea informaţia că executivul de la Bucureşti intenţionează vânzarea unor pachete de câte 15% din Transelectrica, Transgaz şi Romgaz, pe site-ul Ministerului de Finanţe din Polonia era postat anunţul cu cea de-a 420 companie scoasă la vânzare de guvernul de la Varşovia.

Urmărind cu atenţie “Modelul polonez” (vezi revista Forbes România numărul 24) am sperat, chiar dacă nu am şi crezut că s-ar putea întâmpla vreodată, că o parte din strategia aleasă de Polonia pentru a depăşi criza, ar putea fi măcar şi parţial copiată de guvernanţii noştrii. De aceea m-am bucurat atunci când mi-a ajuns la urechi ştirea că Ministerul Economiei intenţionează să pună la vânzare alte 15% din Transgaz şi Transelectrica, şi să facă o ofertă publică pentru vânzarea aceluiaşi procent din capitalul social al Romgaz.

Părea că premierului Emil Boc i-a venit în sfârşit mintea cea de pe urmă, şi în loc să încerce în zadar să mai scoată bani “din pământ, din iarbă verde” (a se citi “prin impunerea de noi taxe şi impozite, şi prin majorarea celor existente”) s-a hotărât să pună la vânzare din acţiunile pe care statul le deţine la diferite companii. Asta era o veste bună!

Entuziasmul mi-a pierit însă repede cand am realizat că în spatele acestor trei proiecte de Ordonanţă de Guvern nu se află decât un alt gest pompieristic – ca toate celelalte de până acum, făcut în disperarea de a mai aduce câţiva lei în plus la buget. Mai precis circa 1,8 miliarde lei (aproximativ 425 de milioane de euro). Cam atât ar putea obţine statul, în cel mai bun caz, pe pachetele de 15% din capitalul social de la cele trei companii, pe baza calculelor făcute luând în consideraţie valoarea de piaţă a TGN şi TEL, şi estimările făcute de Raiffeisen Capital Investment, pentru Romgaz. Prin comparaţie, în primele şase luni din acest an, Polonia raporta venituri din privatizări în cuantum de aproximativ 12,3 miliarde zloţi (adică în jur de 3 miliarde de euro).

În decizia Guvernului nu se vede nici o urmă de strategie, nici o intenţie de a merge pe drumul ales de polonezi. De asemenea, nu am văzut niciun interes în a rupe cercul vicios al contractelor prin care companiile publice sunt spoliate de partenerii lor de afaceri privaţi proveniţi din rândul celor care au susţinut campanii electorale, care dau comisioane grase, sau care au marele atu de a fi rude cu cei care se află la guvernare. În această încrengătură de interese clientelare putem găsi explicaţia pentru faptul că cele mai mari 45 de companii de stat din România, au făcut în 2009 afaceri de peste 10 miliarde de euro, dar au adus pierderi de aproximativ 70 de miliarde de euro, iar nivelul de salarizare din respectivele companii este aproape dublu faţă de cel din mediul privat.

PRIVATIZARE CU ORICE PREŢ. În această ordine de idei, guvernul fie nu vrea, fie nu poate să priceapă, că mai mult decât banii ce pot fi obţinuţi imediat, privatizarea este cel mai bun mod de asanare a economiei, de alocare a capitalurilor pe principii strict economice, şi de creştere a competitivităţii.

“Un proprietar privat este mult mai performant decât statul”, spun oficialii polonezi pe site-ul aceluiaşi minister, răspunzând la întrebarea:”Sunt încasările din privatizare principalul argument pentru vânzarea companiilor publice?”.

Aceasta este poate principala lecţie pe care guvernanţii noştrii ar fi trebuit să o înveţe de la omologii lor polonezi, al căror program de privatizare, este considerat faza finală a transformării economiei. O metamorfoză prin care se tinde spre reducerea procentului pe care statul polonez îl controlează în economia naţională, de la 20% (cât este în prezent), la 10% (atât cât este în statele dezvoltate). Spre comparaţie, în România, guvernul gestionează încă (extrem de prost!) aproximativ o treime din economia naţională, alocând resurse financiare şi materiale, pe orice alte criterii decât cele economice.

Dar cel mai grav este că prin astfel de măsuri lipsite de anvergură, România continuă să rămână la periferia atenţiei marilor investitori din UE şi nu numai. Polonia a câştigat la capitolul vizibilitate pe plan internaţional nu neapărat pentru că preşedintele ţării a pierit într-un ciudat accident aviatic la Smolensk, cât mai ales prin statutul de “cea de-a doua bursă din Europa”, după numărul de listări. Iar privatizările prin bursă explică într-o mare măsură interesul şi investiţiile străinilor, care au contribuit la creşterea PIB-ului polonez atunci când toate economiile europene cădeau.

Prin contrast, cu hotărâri luate “pe genunchi”, România nu va reuşi să capteze decât atenţia unor speculatori de talie medie sau mică, interesaţi doar de plasamente pe termen scurt. Şi asta pentru că orice fond de investiţii care se respectă, companiile cu un free-float de doar 30% şi cu o lichiditate de mai puţin de un milion de euro pe zi, sunt departe de a fi suficient de atractive. Iar menţinerea managementului de stat, recunoscut a fi neperformant, este poate argumentul suprem împotriva deciziei marilor jucători, de a investi în companiile respective.

MULT … PREA TÂRZIU. Dar mai mult decât lipsa de viziune sau lipsa de voinţă politică, decizia de vânzare a celor trei pachete de acţiuni scoate la iveală încă odată (dacă mai era nevoie), întârzierea cu care guvernanţii noştri reacţionează la realităţile de zi cu zi.

Banii ( mai mulţi sau puţini) nu mai pot ajuge în nici un caz în bugetul de acest an. Procedura de realizare a unei oferte publice, şi cu atât mai mult una de listare (cum este cazul Romgaz), poate dura între trei şi şapte luni, iar experienţa ne arată că astfel de procese se derulează mai degrabă “greu” decât „repede”. Astfel că, în cel mai bun caz, cele 425 de milioane de euro vor veni abia în prima parte a anului următor. Şi este puţin probabil să meargă în investiţii. Vor fi mai degrabă folosiţi la peticirea unui buget slăbit de majorarea taxelor şi impozitelor, de creşterea şomajului şi de reducerea veniturilor. Prin urmare, renunţarea la aceste participaţii nu va fi compensată prin efecte pozitive pe termen lung.

Cu doar un an sau doi în urmă, aceşti bani ar fi putut fi folosiţi pentru demararea şi cofinanţarea unor proiecte (cum ar fi cele de infrastructură) derulate eventual cu bani europeni. Firmele angrenate în astfel de proiecte ar fi contribuit acum la bugetul de stat, prin impozitele pe profit. Iar bugetul de asigurări sociale şi la cel de sănătate, ar fi avut câştigat de pe urma  contribuţiilor angajaţilor firmelor respective.

Iar dacă în loc de trei companii ar fi fost zece (sau mai multe), iar în loc de trei ordonanţe, Guvernul ar fi prezentat un program de privatizare coerent, care să conţină nu doar numele tuturor companiilor de stat şi termene stricte pentru finalizarea procedurilor, ci şi destinaţii de investiţii pentru veniturile obţinute, România ar fi putut fi fost un concurent serios pentru Polonia în atragerea investitorilor străini.

În loc de cârpeli făcute de pe o zi pe alta, Guvernul ar trebui să ia măsuri adevărate pentru aducerea economiei româneşti în parametrii maximi de funcţionare. Pentru asta, Executivul trebuie să se ocupe doar de strategii şi proiecte pe termen lung, şi să lase conducerea companiilor pe mâna privaţilor.

Comments
  1. BaLaurentiu says:

    Ca de obicei – planuri facute pe genunchi, pe ultima suta de metrii, sub amenintarea caderii drobului de sare! Nimic strategic, nimic coerent!

  2. Bono says:

    Ar fi momentul ca oficialii BVB sa faca demersuri pentru accelerarea listarii companiilor de stat! Altfel – bursa risca sa mai piarda inca un tren! Noua conducere a BVB si noul Guvern – ar avea atat de multe de invatat de la polonezi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s