Bailout-ul bancilor din Romania

Posted: September 16, 2010 in Diverse
Tags:

Sau … De ce sunt bancile datoare romanilor?

Cu o cultură financiară redusă, cu bani puţini, dar în plin boom economic şi cu o aprigă dorinţă de a trăi mai bine, românii au năvălit în bănci după credite, începând cu anul 2004. Puţini dintre ei auziseră de ROBOR sau de EURIBOR, şi la fel de puţini erau cei care pricepeau ceva din limbajul de lemn al funcţionarilor cu pretenţii de specialişti. Şi doar câţiva dintre ei au luat în serios prevederile scrise cu litere (mai mari sau mai mici) în vraful de anexe şi clauze cu care s-au trezit în braţe.

Mulţumiţi că li se dau bani, românii au dat cu pixul (ba unii au pus chiar degetul) fără să se uite, sau să înţeleagă ce conţineau respectivele contracte. Ba, adesea erau chiar recunoscători ofiţerilor de cont care-i „ajutau” să ocolească reglementările dure impuse de BNR. Fie că acceptau drept venituri permanente primele, diurne sau alte sume primite ocazional, sau chiar bonurile de masă. Fie că recomandau o companie de asigurări (necunoscută) cu care se putea încheia rapid orice tip de asigurare, în timp record, fără costuri prea mari (dar şi cu obligaţii pe măsură – adică … aproape fără nici o obligaţie).

Românii au început să simtă primele strângeri de inimă atunci când au văzut că în cont primesc de fapt mai puţin decât se aşteptau. Diferenţele erau sesizabile, dar nu atât de mari încât să-i determine să se oprească. Au mers mai departe! După primele două-trei rate, au avut iarăşi palpitaţii! Nişte voci drăguţe, le spuneau mai întâi cu frumosul, apoi tot mai răstit că trebuie să mai pună niscai euro în contul în care-şi plăteau ratele. De vină era de regulă un comision micuţ, menţionat cu litere mici, undeva într-un colţ al contractului. Un comision din lunga listă „mitraliată” printre dinţi de funcţionarul bancar, la momentul încheierii contractului. Câţiva euro în plus sau în minus nu prea mai contau însă! Românii şi-au mai luat încă odată inima în dinţi, şi cu gândul la oferta unui nou job, sau majorarea de salariu pe care o negociau, au acceptat să plătească, fără a face prea mult … “gât”.

Toată lumea era mulţumită! Românii îşi cumpărau apartamente, maşini, mobilă plasme sau excursii, afacerile mergeau ca pe roate, iar băncile raportau creşteri ale portofoliilor de credite şi creşteri ale profiturilor, fără egal în orice alt colţ al Europei. Era perioada în care marile bănci acuzau BNR-ul de practicarea unor politici monetare învechite, iar Isărescu era considerat un “căpcăun” care prin menţinerea unor RMO-uri mari (“Rezerve Minime Obligatorii”) împiedica băncile să facă afaceri după model occidental.

Acesta era contextul în care, criza “sub-prime” exploda în SUA, şi punea sub semnul întrebării stabilitatea sectorului financiar bancar din Europa. Bancherii români se simţeau încă la adăpost, pentru că nu aveau în portofolii produsele toxice care au dus la căderea măreţului sistem financiar american. Liniştea acestora nu a durat însă mult! Băncile mamă din Europa începeau să se clatine şi să retragă linii de credit acordate fiicelor lor de la periferia Uniunii Europene. Cu tot mai puţini bani la dispoziţie, dar mai ales tot mai temători, bancherii români au încetat să mai dea credite companiilor active în România. Companiile s-au văzut astfel blocate din punct de vedere financiar, iar orice plan de extindere a fost pus “la rece”. Şi asta se întâmpla în contextul în care pieţele tradiţionale de export, din Vestul Europei erau îngheţate. Aşa se face că toţi acei români care-şi negociau un nou job, sau o majorare de salariu, s-au trezit puşi în faţa unor perspective de reducere a salariilor sau chiar de pierdere a locului de muncă. Dar parcă “dracul nu era chiar aşa denegru” încă!

La finele lui 2008, însă, când euro a atins nivelul de 4,35 lei (atenţie: ajutat într-o oarecare măsură chiar de băncile româneşti care căutau profituri din speculaţii pe piaţa valutară) temerile au devenit certitudini! Un euro mare, salarii mici şi joburi mai puţine!  Românii s-au trezit astfel în situaţia de a alege între plata ratelor la bancă şi supravieţuire. Au ales să supravieţuiască, iar băncile au început să înregistreze pierderi şi deprecieri ale portofoliilor de credite.

Caruselul morţii începuse să se învârtă pentru băncile străine prezente în România şi în Estul Europei (Băncile austriece aveau la acea dată – pe diverse surse, investiţii de 230 de miliarde de euro în statele din regiune)! Din ce în ce mai puţini clienţi îşi pot plăti ratele şi valoarea garanţiilor cade! Perspectivele erau sumbre!

Discuţiile despre un eventual împrumut de la FMI, apăruseră deja! Mai întâi ca zvon, apoi ca „sfat” venit de la diferiţi specialişti! “Romania are nevoie de un pachet de masuri pentru sustinerea economiei de cel mult zece miliarde de euro, din care cinci miliarde de euro pentru stabilizarea sistemului bancar, iar restul pentru sprijinirea economiei reale” spunea miercuri 12 decembrie 2008, la Viena, Herbert Stepic, directorul general al Raiffeisen International

„Nu avem nevoie de un împrumut de la FMI” – a fost răspunsul dat – in acele momente (noiembrie 2008) de Guvernatorul BNR Mugur Isarescu, celor care vorbeau insistent despre necesitatea unui împrumut de la FMI. Şi avea şi argumente! (http://www.immromania.ro/noutati/noutate.php?id=1403) “Nu avem nevoie de credit de la FMI. Avem lichiditate, avem rezerve suficiente. Nu avem problemele din tarile vecine ca sa luam credit de la FMI. Nu avem datorie publica de 60% din PIB, precum alte tari. Datoria publica a Romaniei e 12% din PIB.” Spunea Mugur Isărescu luni  04/11/2008, în cadrul conferinţei în cadrul căreia s-a prezentat raportul trimestrial asupra inflaţiei de către BNR! Iar preşedintele Băsescu era de aceeaşi părere, fiind împotriva încheierii unui acord cu FMI.

În februarie 2009 însă, Ministrul de Finanţe al Austriei, într-un tur de forţă prin România, Ucraina şi Bulgaria, după ce anterior trecuse pe la Bruxelles, Berlin şi Praga. Obiectivul acestuia este să obţină din partea UE extinderea planului de salvare a băncilor şi către estul Europei, şi totodată să determine autorităţile statelor unde băncile austriece sunt prezente, să le sprijine.

Preşedintele Traian Băsescu pare încă tare pe poziţie, dar deja îşi nuanţează discursul! Dacă în 2008 spunea că nu avem nevoie de un împrumut cu Fondul, în martie 2009 spunea că …. “Inainte de a angaja credite care sa acopere deficitele de finantare din zona privata avem obligatia sa facem tot ceea ce tine de noi ca bancile mama sa-si duca la indeplinire obligatiile asumate in urma procesului de privatizare a bancilor din Romania. Mi se pare inadmisibil ca Romania sa angajeze un credit mult mai mare decat ar trebui sa angajeze in situatia in care bancile romanesti care au fost privatizate si au actionariat majoritar in state ale Uniunii Europene nu-si indeplinesc obligatiile de finantare a economiei romanesti” (http://www.wall-street.ro/articol/Economie/59157/Basescu-Nu-avem-nevoie-de-un-imprumut-de-la-FMI-ca-sa-inlocuim-rolul-bancilor-mama.html).

Iar guvernatorul Isărescu trece şi el de la “Nu avem nevoie” la … “Nu excludem” –dar subliniază faptul că STATUL ROMÂN NU ESTE ÎNDATORAT …adică nu puteam vorbi de “risc suveran” (sovereign risc)! (http://www.jurnalul.ro/stire-economic/mugur-isarescu-nu-excludem-un-imprumut-cu-fmi-144692.html). “Nu avem un gol de finanţare în sectorul public, ci unul privat, şi ne putem gândi la o compensaţie, ca la vasele comunicante”, a explicat guvernatorul Mugur Isărescu. El a adăugat că statul nu va avea probleme de finanţare în acest an şi chiar s-ar putea împrumuta mai mult decât necesarul, care poate să ajungă la 2-3 miliarde de euro, poate chiar 4 miliarde de euro. Guvernatorul a explicat că, în opinia sa, autorităţile s-ar putea împrumuta mai mult decât sumele care reies din serviciul datoriei şi finanţarea deficitului public, tocmai pentru a acoperi golul de balanţă care provine din sectorul privat. El a mai precizat că un eventual acord cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) ar trebui să fie inclus într-un pachet de înţelegeri cu instituţiile europene. El a amintit că un împrumut din partea FMI reprezintă o operaţiune de swap pentru protejarea rezervelor valutare şi nu se regăseşte în economie decât prin eventuale “intervenţii” ale BNR. “Nu este exclus un acord cu FMI. Decizia trebuia luată împreună cu Guvernul. Ne gândim la pachete, unul cuprinde şi surse europene, mă refer inclusiv la instituţii precum Banca Europeană pentru Investiţii. Un pachet mai larg poate include şi finanţarea de la FMI” spunea Isărescu.

Lucrurile evoluează însă rapid de la “nu excludem” către un împrumut care să joace rolul unei „centuri de siguranţă” iar după încheierea acordului de la Viena (între cele mai importante 9 bănci din România, FMI, BNR şi reprezentanţi ai Guvernului României) lucrurile merg de la sine către definitivarea documentelor de acordare a împrumutului.

Aşa au ajuns românii să preia sarcina pusă de criză pe portofoliile băncilor! Datoria privată a fost transformată în datorie publică! Iar prin banii luaţi cu împrumut de la FMI nu doar că s-a susţinut leul, dar au fost daţi bani bugetarilor care au putut să-şi plătească în continuare ratele la bănci. Băncile în schimb nu prea s-au ţinut de cuvânt! S-au angajat la Viena să relanseze creditarea – dar la nici o jumatate de an de la incheierea acordului spuneau că nu există „cerere fezabilă” – adică nu prea au cui să dea bani! Ulterior cerand in baza acestei „realitati” diminuarea sumelor pe care s-au angajat sa le mentina „expuse” pe Romania, cu 5%

Si nu este clar daca s-au tinut de promisiunea facuta in martie la Viena, cand s-au angajat să nu scoată bani din ţară. La doar cateva luni dupa acest acord, Mircea Geoana spunea ca are informatii ca bancile straine scot bani din tara (http://www.zf.ro/zf-24/geoana-acuza-bancile-straine-ca-si-retrag-banii-din-romania-si-le-invita-la-o-discutie-mai-vanoasa-3831745/)

Jumătate din cele 13,6 miliarde de euro luaţi cu împrumut de la FMI, au ca destinaţie strict conturile BNR, şi pot fi folosiţi exclusiv pentru susţinerea cursului valutar. La un calcul sumar, dobânda aferentă celor 6 miliarde de euro intraţi în trezoreria Băncii Naţionale, se ridică la aproximativ 225 de milioane de euro. Acesta este costul pe care, de voie – de nevoie, românii îl vor plăti în următorii ani, pentru a avea sistem bancar sănătos.

Cu bune şi cu rele, românii şi-au asumat un împrumut fără de care cursul euro-leu ar fi putut sări spectaculos, până la 5 sau 6 lei pentru un euro (după cu titrau cu litere mari multe dintre rapoartele de analiză, în urmă cu un an).

Primii loviţi, într-un astfel de scenariu, ar fi fost evident românii, care puşi în imposibilitatea de a-şi plăti creditele, s-ar fi văzut probabil executaţi silit. Mult mai mult ar fi avut însă de pierdut bancherii! Un EUR foarte puternic, le-ar  fi adus în conturi … o creştere exponenţială a ratei creditelor neperformante (care acum este “sub control”, la un nivel de aproximativ 18%), şi “în curte” … o mulţime de maşini, utilaje industriale, apartamente, case şi terenuri ….  fără cumpărători!

Asta ar fi însemnat în primul rând pierderi pentru acţionari, şi pentru compania mamă. Dar mai grav ar fi fost faptul că băncile mamă din vestul Europei (extrem de slăbite de criză) s-ar fi trezit puse în situaţia de face rost de bani pentru fiicele din România, pentru a menţine capitalurile acestora, în limitele de lichiditate şi solvabilitate prevăzute de reglementările locale şi europene.

Şi ajutorul dat de români băncilor nu s-a oprit doar la salvarea de la faliment a celor mai slab poziţionate dintre ele. Prin prin reducerea nivelului RMO-urilor (de la 40% la 25% la valută şi de la 20% la 15% la lei) băncile au primit lichidităţi pe care le-au dat cu împrumut Ministerului de Finanţe, la dobânzi de până la 15% (la finele anului 2008).

Din dobânzile încasate (plătite până la urmă tot de români) băncile din românia au reuşit în ultimii doi ani să facă profituri (chiar dacă în scădere) într-un context internaţional complet defavorabil.

Acum, Mugur Isărescu se poate mândri cu un sistem bancar ce a făcut faţă crizei într-un mod exemplar, iar bancherii se pot lăuda cu profiturile realizate în vremuri tulburi. Nici unul – nici ceilalţi nu recunosc însă răspicat meritul românilor în acest “joc”. Faptele arată însă că românii “şi-au făcut datoria” în parteneriatul lor cu băncile, şi au preluat o parte din presiunea pusă de criză pe bilanţurile băncilor. La schimb, băncile sunt datoare să ofere românilor mai multă transparenţă, flexibilitate … şi de ce nu, cu scăderea costului creditelor!

O simplă dovadă de fair-play din partea băncilor, ar pune capăt războiului de guerillă intre “bancheri” şi “clienţi”, declanşat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr 50/2010.  Si spun asta din pozitia de (mic) actionar al uneia dintre bancile (mari) din sistemul romanesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s