Cine-i vinovat pentru indatorarea romanilor?

Posted: January 10, 2011 in Politica si politici, Proiect "de Romania"
Tags:

“Nu băncile s-au împrumutat să îndatoreze românia, românii au făcut-o“ spunea (citat aproximativ) Mugur Isărescu, la finele lunii noiembrie în cadrul unei conferinţe publice de presă. Când spune asta, Guvernatorul BNR scoate însă din ecuaţie tocmai pe cel mai important actor din piaţa financiară. Actorul care nu doar că ar fi putut să prevadă şi să combată tentaţia românilor de a se împrumuta peste puterea lor de rambursare. Adică tocmai instituţia care ar fi avut obligaţia să ia măsuri pentru ca fenomenul creditării să nu scape de sub control, pentru a pune în pericol sistemul financiar. Este vorba evident chiar de instituţia pe care Mugur Isărescu cu mândrie o conduce, şi anume Banca Centrală a României!

Guvernatorul BNR pune însă doar doi jucători în ecuaţia vinovaţilor pentru supraîndatorarea românilor. Dar nici băncile şi nici clienţii acestora, nu pot fi făcuţi vinovaţi decât de faptul că s-au lăsat conduşi de instinct: Românii au fost mânaţi de dorinţa naturală de a trăi mai bine, iar băncile au fost împinse de la spate de dorinţa de a face bani. Nici unii nici alţii nu s-au gândit prea mult la problemele pe care le pot induce în sistem. Dar nici nu erau obligaţi! Această obligaţie revenea tocmai părţii care lipseşte din puzzle-ului cu imaginea vinovaţilor pentru supraîndatorarea României. Iar Guvernatorul BNR evită să vorbească despre vina de a fi lăsat o populaţie absolut needucată financiar la mâna băncilor comerciale.

„Am atenţionat de atâtea ori băncile cu privire la dezechilibrele la care se expun!” sau “am menţinut nivelul RMO-urilor în ciuda solicitărilor insistente ale băncilor de reducere a acestora!”! Acestea sunt răspunsurile pe care le-am auzit din partea oficialilor BNR, de fiecare dată când în spaţiul public a venit vorba de partea de vină pe care reglementatorul şi suprveghetorul sistemului bancar o are. Şi este adevărat că, de departe, BNR-ul a fost singura instituţie din România care a dat dovadă de o brumă de luciditate în euforia creşterii economice care cuprinsese nu doar instituţiile statului cât şi majoritatea entităţilor private, fie ele financiare, de retail sau de producţie.

Dar acelaşi BNR trebuie să-şi asume vina de a fi relaxat condiţiile de creditare, prin majorarea gradului de îndatorare chiar la începutul anului 2007, în vârf de bulă imobiliară.

În luna martie a anului în care peste ocean piaţa imobiliară o lua razna şi pornea domino-ul sistemului financiar American, BNR elimina conditiile restrictive de creditare, care prevedeau obligativitatea unui avans de 25% la creditele ipotecare si o limita maxima de indatorare pentru persoanele fizice de 35% din venituri. Alinierea la normele europene în materie de creditare este motivaţia dată de Guvernatorul Isărescu relaxării pentru care România nu era însă pregătită. Dar asta nu răspunde întrebării puse de analistul economic Călin Rechea, care se întreabă: “Cum s-au desfăşurat acţiunile de control ale BNR, de nu a reuşit să ia măsuri de combatere a creditării nesănătoase?”

Calcularea gradului de îndatorare a rămas astfel la latitudinea băncilor, care mânate de goana după clienţi, cotă de piaţă şi profituri, au majorat nivelul până la care clienţii lor se puteau îndatora până la 70% din venituri. Ba mai mult, unele dintre ele au renunţat chiar la avans. Iar faptul că o bancă nou intrată în piaţă ajunge direct pe locul III după valoarea creditelor acordate, dar are un raport între credite acordate şi depozitele atrase de cinci la unu (adică împrumuturi acordate de cinci euro pentru fiecare euro atras în depozite … sau pe aproape!) trebuia să fie semnalul de alarmă care să determine BNR-ul să tempereze fenomenul. “Am constatat că unele banci au sărit calul, şi au acordat credite cu o viteza de 300%, pe o autostrada plină de gropi, motiv pentru care am impus noi restricţii” spunea Isărescu doi ani mai târziu. Era însă prea puţin, şi deja prea târziu pentru că băncile îngenuncheaseră deja o mare parte a populaţiei prin taxele şi comisioanele ascunse care majorau nivelul dobânzii reale (DAE – Dobândă Anuală Efectivă)  până la nivele de 30%, sau chiar mai mult în unele cazuri. BNR-ul a girat un model de creditare bolnav, şi timp de câţiva ani buni, a lăsat clienţii băncilor să descopere că au de plată mai mult decât se aşteptau, fie la momentul semnării dosarului (când era deja prea târziu să mai dea înapoi), fie după plata primelor rate. Şi dacă această “supraîndatorare” dată de costurile suplimentare impuse de bănci, au fost “înghiţită” de clienţi în perioada în care economia şi salariile se aflau pe un trend crescător, taxele şi comisioanele ascunse au accentuat efectele negative date de căderea economiei, a pieţei imobiliare şi a salariilor.

Dar faptul că Banca Centrală nu s-a implicat suficient în reglementarea şi “transparentizarea” pieţei, deşi era instituţia care avea atribuţii în acest sens stabilite prin lege, nu este cea mai mare vină.

Poate la fel de grav este că BNR-ul a lăsat în permanenţă senzaţia că “va fi acolo” pentru susţinerea sistemului oricând ar fi nevoie. Şi asta a încurajat băncile să persiste într-un comportament aproape iraţional. Intervenţiile repetate în piaţă pentru susţinerea cursului, sau garantarea nivelului acestuia cu rezervele valutare împrumutate de la FMI pe spatele românilor, au fost pe cât de bine primite de către sistemul bancar, pe atât de neinspirate pentru economie în ansamblu.

Lipsa implicării active şi ferme din partea BNR, nu scuteşte însă băncile de vină. Şi nu doar pentru că au dat dovadă de lăcomie, umflându-şi peste noapte cota de piaţă, cât mai ales prin incapacitea cronică de a anticipa efectele negative pe care supraîndatorarea românilor le-ar putea induce propriilor bilanţuri. “S-a extrapolat relativ liniar o creştere economică pe termen lung” descrie Lucian Anghel, economistul şef al BCR greşeala băncilor de a se fi lăsat orbite de încrederea că economia românească nu poate merge decât în sus, după aderarea la Uniunea Europeană. În capcana unui optimism exagerat au căzut însă băncile din întreaga lume, şi la fel şi marile instituţii financiare internaţionale, adaugă Anghel, în apărarea băncilor din România. Asta nu este însă o scuză pentru modul în care băncile comerciale au încărcat factura costului creditului prin taxe şi comisioane ascunse, care au majorat datoria debitorilor peste limitele pe care aceştia le luaseră în calcul.

De departe însă, cel mai mare vinovat este chiar statul Român, care nu a fost capabil să ofere un proiect de dezvoltare economică pe termen lung.

“Dacă România avea proiecte de infrastructură, surplusul de lichiditate nu s-ar fi dus în creditul de consum, sau în cel imobiliar” spune economistul şef al BCR despre vina pe care o poartă clasa politică din România. Politicienii au sacrificat perspectivele economiei româneşti pe termen lung, în favoarea câştigurilor electorale pe termen scurt. În loc să creeze cadrul pentru realizarea unor investiţii în viitorul României, au ales cea mai facilă cale pentru a obţine creştere economică, şi au întreţinut voit sau inconştient, un model de creditare defectuos, încurajând băncile să împrumute populaţia. Statul, prin autorităţile sale nu avea nici un interes să se implice în temperarea creditării, pentru că fiecare plasmă, telefon, maşină sau apartament cumpărate prin credit, erau purtătoare de TVA. Aşa se alimenta bugetul, şi permite astfel majorări de salarii în sectorul bugetar, sau acordarea a tot felul de ajutoare şi stimulente către populaţie, în perioadele electorale. Şi mai mult decât atât, prin întreţinerea unui model de creditare care susţinea cocoţărea preţurilor terenurilor şi imobilelor tot mai sus, statul dădea cetăţenilor o falsă iluzie de bunăstare, adormindu-le astfel vigilenţa la vot.

Dar cea mai mare vină a politicienilor este aceea că prin susţinerea unui model de dezvoltare care a dus la alocarea greşită a resurselor financiare.

Fiind un model de dezvoltare economică bazat pe consum, a stimulat băncile să finanţeze în special entităţile economice legate de retail şi consum. Şi asta a lipsit de resurse entităţile care activau în economia reală, care în competiţia pentru atragerea de împrumuturi de la bănci, plecau cu handicapul că deveneau atractive doar pe termene lungi şi foarte lungi.

Şi ca într-un cerc vicios, stimularea economiei de consum, a dat un semnal fals, şi a alimentat optimismul exagerat al companiilor, care şi-au supradimensionat planurile de dezvoltare. Spre deosebire, start-up-urile, afacerile mici sau chiar companii din sectorul productiv de dimensiuni mici sau medii, obţineau foarte greu sau deloc bani pentru investiţii. Pentru bănci era mult mai avantajos să împrumute companiile legate direct de retail. Aşa au ajuns transportatorii să-şi construiască flote de sute de camioane, cu care nu au mai avut ce transporta după venirea crizei. La fel cum, retail-erii au construit sute de mii de metri pătraţi de spaţii comerciale, pe care nu au mai vut cui le închiria. Şi unii şi alţii căzând ulterior sub povara leasing-urilor sau creditelor luate de la bănci. Iar acest semnal fals, s-a transformat în concedieri sau tăieri drastice ale veniturilor salariaţilor din aceste domenii, care-şi făcuseră planuri la fel de visătoare ca şi cele ale companiilor la care lucrau.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s