Pimco iese din obligaţiunile SUA, iar Moody’s downgradează statele UE

Posted: March 17, 2011 in Burse, Politica si politici
Tags: , , , , , , , , , ,

Pimco, cel mai mare jucător din lume pe piaţa global a obligaţiunilor, a ieşit din titlurile de stat americane. Total Return Fund, cel mai mare fond de obligaţiuni din lume, administrat de Pimco (societate care la rândul ei este condusă de nu mai puţin celebrul Bill Gross) a raportat pe ianuarie deţineri zero pe “government related securities” iar cash-ul a crescut de la 11,9 la 54,5 miliarde de dolari.

http://leverageacademy.com/blog/2011/03/10/bill-gross-of-pimco-dumps-u-s-treasuries/

Asta inseamna ca guvernul SUA ar putea incepe sa aiba dificultati in a-si mai vinde titlurile de stat pentru a obtine bani sa-si finanteze deficitele. Ce poate face? Sa goneasca banii din alte valute (spre exemplu EUR) catre dolar, iar astfel, sa creeze o cerere mai mare de titluri de stat, in care sa fie plasati dolarii respectivi. Altfel spus, crescand masa de dolari aflati in cautare de plasamente – acestia ar putea alege intr-o buna masura ca plasament tocmai titlurile de stat, parasite recent de Bill Gross. In aceasta cheie ar putea fi privite si recentele downgrade-uri facute de Moody’s pentru Grecia, Spania şi mai recent Portugalia.

Moody’s tăie ratingurile Greciei şi Spaniei, şi trimite din nou Europa şi moneda unică în corzi. În războiul nevăzut al valutelor, americanii au de partea lor agenţiile de rating. O potenţială armă, care nu se găseşte în arsenalul financiar european.

Luna martie nu a adus doar primăvara ci şi un nou motiv de tensiune pe pieţele financiare, după ce agenţia de rating Moody’s a redus cu câte o treaptă ratingurile Greciei (de la Ba1 la B1) şi Spaniei (de la Aa1 la Aa2). În mai puţin de o săptămână, indicele DAX, care urmăreşte evoluţia celor mai importante 30 de companii germane, deci reflectă evoluţia celei mai importanta economii europene, a pierdut mai mult de patru procente. În acelaşi interval de timp, valoarea CDS-urilor Greciei şi Spaniei (adică costul asigurării împotriva riscurilor de faliment suveran) au crescut cu câte 8%: Cu 80 de puncte de bază, de la 1009 la peste 1090 de puncte, în cazul Greciei, şi cu 18 puncte în cazul Spaniei, ceea ce, într-o traducere aproximativă,  înseamnă că prima de risc pe care Grecia trebuie să o plătească pentru a împrumuta bani de pe pieţele internaţionale, de la 10% la aproximativ 11% pentru Grecia, şi de la 2,35% la 2,55% în cazul Spaniei. Iar CDS-urile Irlandei şi Portugaliei au urmat, evident aceeaşi tendinţă, majorând cu câte o jumătate de punct procentual costul unor eventuale împrumuturi pe care respectivele state ar fi dorit să le facă de pe pieţele internaţionale.

Dar cea mai importantă mişcare determinată de deciziile analiştilor de Moody’s, este cea a monedei unice europene. În decursul săptămânii amintite, EUR cazut de la 1,4 la 1,37 dolari pentru un euro, depreciindu-se astfel cu circa două procente în faţa monedei americane.

Poate puţin spectaculoasă prin amplitudine, schimbarea raportului de forţe dintre euro şi dolar capătă o cu totul altă semnificaţie privită prin perspectiva competiţiei care se desfăşoară la nivel global, pentru atragerea şi controlul fluxurilor financiare. Dincolo de zgomotul de fond al pieţelor, recentele modificări raportul EUR-USD, sunt de fapt un episodic “schimb de focuri” într-un război care se poartă pe frontul invizibil al pieţelor valutare între dolar (care deţine statutul de monedă de rezervă la nivel global) şi principalul contra-candidat la acest titlu, moneda unică europeană. O confruntare deschisă de Europa prin lansarea euro, al cărei apogeu a fost însă atins în timpul crizei financiare care a început în 2008.

Până declanşare crizei, dolarul era considerat singura monedă din lume care oferea conservarea valorii şi garanţia că poate fi folosit rapid, în orice tip de tranzacţie, oriunde pe glob. Miile de miliarde de dolari fără acoperire injectaţi în pieţe de FED (Federal Reserve, echivalentul Băncii Centrale pentru SUA), de Treozorie (echivalentul unui Minister de Finanţe) şi de Guvernul american, prin diferite programe de achiziţie de active toxice, de susţinere a unor instituţii financiare, sau investiţii şi subvenţionare a diferite activităţi economice, au schimbat însă percepţia asupra dolarului.

Teama că dolarul nu mai poate conserva mult timp valoarea plasamentelor făcute, au determinat reorientarea fluxurilor financiare către alte instrumente de refugiu. Şi pentru că BCE-ul s-a dovedit mai hotărât decât FED-ul să păstreze valoarea monedei unice, aceasta a devenit ţinta unei mari părţi din banii aflaţi în căutarea unui refugiu. La finele anului 2007 64,1% din rezervele valutare la nivel global erau denominate în dolari americani. Trei ani mai târziu, doar 61,3% din aceste rezerve mai erau denominate în dolari (vezi graficul “Monedă de rezervă”).

Dar Statele Unite nu sunt pot să renunţa uşor la privilegiul de a fi emitentul monedei de referinţă pentru întreaga lume. Şi asta, nu din cauza unui eventual prejudiciu de imagine, ci dintr-un motiv pur financiar. Cu cât va fi mai puţină cerere pentru titlurile de stat americane (în care acum sunt ţinute cea mai mare parte a rezervelor lumii), cu atât mai greu de finanţat vor fi deficitele imense pe care America le are. Altfel spus, cu cât încrederea investitorilor în dolar este mai slabă, cu atât randamentele cerute de aceştia pentru a cumpăra titluri de stat americane vor fi mai mari, ceea ce înseamnă că dobânzile ce trebuiesc plătite de SUA pentru obligaţiunile emise vor fi în creştere, iar costul de finanţare a deficitelor va fi tot mai greu de suportat.

Şi cum problemele economiei americane nu pot fi rezolvate peste noapte, cea mai la îndemână strategie pentru păstrarea încrederii investitorilor în dolarul este discreditarea principalului competitor: EUR.

Iar în conflictul a cărui miză este statutul de monedă globală de rezervă, agenţiile de rating sunt cea mai puternică armă. Şi ea se află doar în arsenalul americanilor. Doar trei firme private – Fitch, Standard & Poors şi Moody’s se bucură de privilegiul de a decide evoluţia fluxurilor financiare globale. Toate trei sunt americane, şi îşi desfăşoară activitatea de oligopol într-un cadru în care practic nu pot fi sancţionate pentru eventualele erori.

Deciziile acestora de a reduce ratingul unei ţări, modifică sentimentul investitorilor şi pot produce cutremure în pieţe. Aşa cum au fost căderea cu aproximativ 20 de procente a EUR faţă de USD, de la un maxim de 1,53 dolari pe euro până la un minim de 1,19 dolari pentru un euro, din primăvara anului 2010 (când cele trei agenţii au pornit sarabanda reducerii ratingurilor statelor PIIGS), sau ajustările – de mai mică amploare, de la începutul lunii martie a acestui an (când la interval de o săptămână, Moody’s a redus cu câte o treaptă ratingurile Greciei şi Spaniei).

Acestea sunt însă doar “valuri de suprafaţă”! Privite însă pe termen lung, şi în profunzime, prin ratingurile atribuite, cele trei agenţii de rating determină în mod direct ratele de dobânda la care guvernele se pot împrumuta pentru acoperirea datoriilor şi a deficitelor. Şi cel mai bun exemplu este dat de explozia randamentelor cerute de piaţă pentru a cumpăra obligaţiunile statelor PIIGS (deci pentru a le finanţa deficitele) din primăvara anului trecut. Atunci când, ca răspuns, Uniunea Europeană a lansat planul de 750 de miliarde de dolari, prin care BCE (încălcându-şi principiile şi statutul) s-a angajat să susţină în piaţă preţurile obligaţiunilor emise de respectivele state.

Prin acelaşi mecanism, agenţiile influenţează şi costul împrumuturilor pe care le pot lua companiile. Şi cu cât este mai ridicat nivelul dobânzilor pe care acestea trebuie să le plătească, cu atât activitatea şi randamentul lor economic, vor fi mai reduse, şi prin consecinţă, cu atât mai mic va fi aportul lor la relansarea economiei din care fac parte. Iar acţiunile jucătorilor sofisticaţi (precum fondurile de pensii), care prin lege nu pot investi în instrumente financiare al căror rating este sub un anumit nivel, sunt şi mai puternic influenţate. Reducerea ratingului unei ţări conduce la vânzarea titluri financiare cu suportul pe active ale respectivei economii. Iar în căutarea unui refugiu lichid în aceste vremuri tulburi, alternativa este dată de instrumentele financiare denominate în moneda americană.

Şi la fel de puternice şi de importante pe termen scurt şi mediu sunt implicaţiile pe care modificările de rating le au în sectorul bancar. Cerinţele de adecvare a capitalurilor, care reglementează nivelul capitalurilor proprii ca procent din active, pentru instituţiile financiare, sunt deasemeni dependente de ratingurile instrumentelor financiare deţinute de instituţiile în cauză.

Prin urmare, toţi actorii din pieţe, de la jucători până la reglementatori, sunt direct şi sensibil influenţabili de ratingurile date de cele trei agenţiilor. Iar deciziile acestora, evident corect şi bine argumentate prin dezechilibrele existente, au începărtat în mai multe rânduri investitorii, de euro. Iar beneficiarul a fost Guvernul SUA, care, în ciuda unei datorii publice de peste 13 trilioane de dolari, a unui deficit bugetar de 1,35 trilioane, şi a programelor care necesită finanţare (încă inexistentă) de circa 63 de trilioane de dolari, a găsit în continuare cumpărători pentru “hârtiile de valoare” emise.

Comunicatele cu care Moody’s a lovit euro la începutul lunii martie (cu descalificarea Greciei şi Spaniei), ar putea fi urmate de cele ale Fitch şi Standard & Poors, care se vor viza probabil şi Irlanda, Portugalia şi Italia. Indiferent cât de jos ar fi duse ratingurile însă, pentru orice investitor instituţional, obligaţiunile acestora nu pot fi mai proase decât pur şi simplu “junk” (în traducere“gunoi”, adică cel mai riscant tip de plasament potrivit clasificărilor agenţiilor de rating, o categorie care la rândul său poate fi împărţită în mai multe sub-categorii).

Dar turbulenţele şi zgomotul născute în urma acestor decizii vor fi suficient de puternice pentru a acoperi problemele cu care se confruntă Statele Unite ale Americii (unde, spre exemplu California se află într-o situaţie mult mai gravă decât Grecia), iar îngrijorările cu privire la capacitatea SUA de a a-şi acoperi deficitele vor trece deasemeni în plan secund.

Şi cu singurul potenţial competitor slăbit, “greenback”-ul (termen argotic pentru dolarul american) va recâştiga încrederea pieţelor, iar investitorii vor înghiţi în continuare alte trilioane de dolari tipărite în hârtii de valoare, de Statele Unite pentru a-şi finanţa deficitele.

Iar arma reprezentată de agenţiile de rating nici nu trebuie folosită prea insistent, pentru că în căutare de senzaţional şi titluri explozive, mass-media din întreaga lume este gata să amplifice efectele oricărei banale … fumigene.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s