O perspectivă de “austriac” asupra Marii Depresiunii din anii ‘30 şi a crizei actuale

Posted: April 1, 2012 in Burse, Diverse, Politica si politici
Tags: , , , , , ,

Criza ultimilor patru ani a făcut omenirea să pună la îndoială mai mult decât oricând meritele pieţei libere şi ale principiilor liberale aplicabile mecanismului economic. Piaţa liberă este blamată, şi considerată sursa tuturor relelor – iar implementarea unor reglementări mai stricte este tot mai vocal cerută.

Supra-reglementarea şi “planificarea de la centru” sunt, prin urmare, văzute ca cele mai bune “remedii” pentru boala de care economia suferă.

Atât solicitările în cauză, cât şi logica argumentaţiei pe care ele sunt articulate, sunt însă eronate. Iar la o analiză – fie chiar şi sumară – făcută înafara şabloanelor cu care economiştii moderni operează, se vede o altă realitate: CRIZA a fost determinată de fapt de creşterea gradului de dependenţă a economiei de planificarea centralizată. Iar eşecul “lichidatorilor” (aşa cum peiorativ au fost numiţi adepţii teoriilor Şcolii Austriece de Economie de către susţinătorii teoriilor lui JM Keynes) în a-şi impune punctul de vedere în disputele privind identificarea celor mai bune măsuri de depăşire a Marii Depresiuni, în 1930, a lăsat liber terenul pentru “era politicilor economice (tot mai!) intervenţioniste“.

Adepţi ai teoriilor Şcolii Austriece de Economie pot fi găsiţi şi găsiţi şi printre bancherii zilelor noastre: cel mai bun exemplu, dar nu singurul, este Andreas Treichl, presedintele Erste Bank – proprietarul BCR

Teoriile economice şi financiare main-stream au consacrat ideea că putem planifica viitorul. Dar criza actuală ne arată cu vârf şi îndesat că nu avem prea mult habar despre ceea ce ştim, despre ceea ce ştim că nu ştim … şi cu atât mai puţin habar avem aşadar despre ceea ce nu ştim … că nu ştim. Şi totuşi, economiştii main-stream trăiesc cu iluzia controlului economiei.

Este însă cazul să recunoască faptul că planificarea şi controlul viitorului este imposibilă! Un adevăr pe cât de clar – pe atât de greu de acceptat, dat fiind faptul că asta ar echivala cu acceptarea superiorităţii teoriilor ce susţin libertatea pieţelor – teorii potrivit cărora statele, companiile şi indivizii … sunt singurii răspunzători pentru deciziile financiare luate.

Marea Depresiune – o criză dată de expandarea creditului

Adesea Marea Depresiune a anilor 1930 este folosită ca termen de comparaţie pentru criza actuală. Nimeni nu a avut însă curiozitatea să facă un exerciţiu în care să fie analizat rolul creditului în cele două crize: o astfel de analiză ar putea scoate la iveală faptul că, la originea ambelor crize, s-ar putea afla foarte bine … expansiunea necontrolată a creditului:

Anii ’20 au fost un moment de cotitură pentru activitatea de creditare; momentul în care comercianţii au făcut pasul de la vânzarea produselor contra bani cash – la vânzarea acestora pe credit, cu plata în rate.

Vânzările de automobile, frigidere, radiouri sau alte astfel de bunuri durabile au explodat. Banii din creditele acordate astfel în cea mai mare parte gospodăriilor şi firmelor mici au inundat pur şi simplu economia, umflând preţurile activelor – fie că vorbim de active financiare, precum acţiuni, obligaţiuni sau unităţi de fond, fie că vorbim de bunuri de capital, precum terenuri, utilaje, automobile, etc.

Atunci când politicile monetare au început să se înăsprească (FED-ul avea pe atunci puţin peste un deceniu de la înfiinţare), întregul eşafodajul economic construit pe leverage (credit) a fost pus la pământ, iar în octombrie 1929 am avut cel mai celebru crash bursier din istorie.

Care este perspective Şcolii Austriece de Economie despre fenomen?

Costul scăzut al banilor, susţine euforia creditării, iar asta umflă volumul de bani ce circulă prin sistemul bancar … ceea ce alimentează un boom investiţional. Un proces în care o cantitate tot mai mare de bani este canalizată către un număr tot mai mic de oportunităţi de investiţii. Un proces de “suprainvestire” în care resursele sunt alocate tot mai prost către domenii şi activităţi ce nu au capacitatea de a produce plus-valoare, şi care în condiţiile unei pieţe a creditului stabile, nu ar fi atras capitaluri.

Iar bula se sparge atunci când, din cauza plasamentelor prost făcute (care nu pot aduce randamentele necesare acoperiri datoriilor contractate), agenţii economici încep să selecteze mai atent sectoarele şi activităţile în care investesc – strict după capacitatea acestora de a aduce plus-valoare.

Cam aşa au decurs evenimentele între 1929 şi 1932, când Roosevelt a devenit preşedinte al Statelor Unite. Prima şi cea mai importantă măsură luată de acesta a fost aceea de a garanta depozitele bancare. Efectul? Banii pe care populaţia îi ţinea la saltea din cauza temerilor privind falimentele băncilor s-au reîntors în sistem şi au refăcut necesarul de lichiditate al băncilor. Aşa s-au recapitalizat băncile şi s-a declanşat procesul de relansare a economiei. Celebrul New Deal a venit abia după ce economia începuse deja să-şi revină.

Dezastrul adus de Marea Depresiune, şi mai ales succesul relansării atribuit (în mod eronat) New Deal-ului, au oferit lui John Maynard Keynes “muniţie” pentru un atac la adresa Şcolii Austriece. Cartea sa, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, scrisă în 1935, este o pledoarie pentru intervenţionism, în care susţine că Guvernul trebuie să intervină atunci când lumea se teme de deflaţie sau apar riscurile tezaurizării banilor în afara sistemului bancar.

Aşa se face că astăzi, întreaga lume a economiştilor, crede că ieşirea din criza din 1930-1932 s-a datorat implementării teoriilor lui Keynes.

Un austriac ar avea însă multe motive să contrazică această percepţie, ba mai mult, poate susţine, argumentat, că revenirea economică din 1934 ar fi mai degrabă Austriacă – decât Keynesistă. Marea greşeală a “lichiditatorilor”austrieci a fost aceea că nu au putut conştientiza şi accepta faptul că frica poate naşte şi amplifica frica; Roosevelt a conştientizat asta – în discursul său de la investirea în funcţie spunea că singurul lucru de care americanii trebuiau să se teamă era frica – şi a luat măsuri pentru stabilizarea sistemului bancar.

Lecţiile Marii Depresiuni

La finele celui de-al doilea război mondial, nu puţini intelectuali vestici cochetau cu ideea activităţii economice centralizate – după model sovietic. Până la urmă, în anii 30 cânt când lumea occidentală era în plină criză, URSS prospera. Oare nu era asta o dovadă a superiorităţii planificării?

Într-un puternic declin după înfrângerea din bătălia cu Keynesiştii, Şcoala Austriacă şi-a folosit însă ultimele resurse pentru a se opune curentului ce susţinea centralizarea şi planificarea economiei; acesta este contextul în care Hayek a publicat, în 1946, celebra şi influenta carte – “Drumul spre servitute” (“The Road to Serfdom”); O carte cu ajutorul căreia austriecii au câştigat bătălia ideilor, iar lumea occidentală a evitat astfel adoptarea modelului sovietic, în ciuda faptului că acesta exercita o ciudată şi puternică atracţie asupra foarte multor intelectuali vestici.

Keynes însăşi s-a poziţionat, în această dispută, de aceeaşi parte a baricadei cu austriecii, şi i-ar fi scris lui Hayek:”După părerea mea este o carte excepţională … moral şi filozofic sunt de acord cu tot ce scrie în ea”. Cu toate acestea însă, austriecii au pierdut bătălia cu privire la politicile economice ale lumii occidentale după cel de-al doilea război mondial. Ideea managementului cererii prin intervenţia statului – impusă de Keynes – a devenit o adevărată mantra după cel de-al doilea război mondial. (Legenda spune că, în 1971, când Nixon a rupt legătura dintre aur şi dolar, acesta ar fi spus:”Acum sunt un keynesist în economie”)

Aşa se face că între 1950 şi 1970, oficialii vest-europeni au folosit din plin măsurile de stimulare a economiei. Guvernele, şi în special cel american, majorau cu entuziasm cheltuielile în perioadele descendente ale ciclului economic, dar extrem de ezitante în a le reduce în perioadele faste. Spre finele anilor 60, cheltuielile guvernului SUA (războiul din Vietnam şi o serie de programe sociale) ajunseseră să nu mai poată fi acoperite altfel decât prin monetizare. Ca rezultat, cum nu mai putea acoperi în aur dolarii pe care erau nevoiţi să-i tipărească efectiv, americanii – prin Richard Nixon au suspendat legătura din dolar şi aur pe 15 august 1971.

În timpul celui de-al doilea război mondial, şi evident sub acordul de la Bretton Woods (în care dolarul avea echivalent în aur) nu exista foarte mult loc de manevră pentru politicile monetare (ceea ce nu înseamnă că i-a oprit însă pe americani să tipărească dolari pentru acoperirea cheltuielilor publice). După 1971 situaţia s-a schimbat însă. Rezultatul? Inflaţie cauzată de acoperirea datoriei publice şi a deficitului bugetar cu bani tipăriţi, şi stagnare economică. Acesta este contextul pentru a cărui descriere s-a inventat cuvântul “stagflaţie”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s