Centură de siguranţă … de (cel puţin!) 10 miliarde de euro

Posted: August 26, 2012 in Diverse, Politica si politici
Tags: , , , , , ,

Într-o Europă în derivă, cu un sistem bancar şubred, cu o monedă slăbită şi în pană de lichidităţi, România a intrat în coliziune cu cel de-al doilea val al crizei. Unde găsim banii pentru o nouă centură de siguranţă?

Cristi este şofer. Este angajat de mai bine de doi ani la un trust de presă unde cară jurnaliştii de-a lungul şi de-a latul Bucureştiului pe la tot felul de întâlniri şi evenimente. Temperaturile ridicate din primele zile ale lunii iunie l-au făcut să se gândească cu groază la multele ore pe care le va petrece în Logan-ul pe care-l conduce în ambuteiajele de pe străzile şi bulevardele bucureştene în bătaia soarelui şi miros de gaze de eşapament. Cu şi mai multă groază se gândeşte însă la faptul că se apropie ziua în care trebuie să plătească rata la bancă, iar euro creşte, în timp ce salariul (şi aşa mic!) nici nu i-a intrat încă pe card.

„Cum acoperă sistemul financiar, în lipsa finanţărilor externe, diferenţa dintre depozite şi credite în cazul unei crize financiare, când cel mai probabil persoanele fizice îşi vor retrage banii din bănci?”

Florin Câţu,

Fost economist de bancă comercială, în prezent analist economic independent

Vine însă cu drag la serviciu. Îi place ce face – şofatul este o adevărată pasiune pentru el (face şi taximetrie în timpul liber, şi îşi ocupă adesea sâmbetele bibilind Opelul din ’97, înregistrat în Bulgaria, în parcarea din spatele blocului). În plus, îi place că se plimbă mult (cunoaşte Bucureştiul ca-n palmă) şi că, la conferinţele la care adesea intră însoţindu-şi colegii jurnalişti, are ocazia să vadă şi să audă de aproape, oameni pe care alţii nu-i văd decât la televizor.

În plus, jurnaliştii pe care-i plimbă de colo-colo îl ţin la curent cu tot ceea ce se întâmplă nu doar în ţară, ci şi în lume. Şi lui îi place să fie la informat; să ştie de ce îi întârzie salariul, de ce creşte euro şi, mai ales în ultima perioadă – dacă există (sau cât de mare este) riscul să piardă banii pe care-i are depuşi în bancă.

Nu sunt mulţi – doar vreo 5.000 de euro (o moştenire de la una dintre mătuşile căreia îi făcea cumpărăturile din când în când, la final de săptămână); sunt însă „rezerva valutară” pe care se bazează pentru supravieţuire în cazul în care rămâne fără loc de muncă. Şi de ceva timp nu prea mai doarme bine de grija lor.

Potrivit Global Financial Integrity (GFI) între 2000 şi 2008, din România au ieşit anual, în medie, circa 3,7 miliarde dolari. Adică peste 70 de miliarde de dolari de-a lungul ultimelor două decenii, respectiv semnificativ peste 50 de miliarde de EUR.

Insomniile au început în toamna anului trecut, când, de la jurnaliştii pe care-i ducea pe la conferinţele pe teme financiare, a auzit de decizia Băncii Centrale a Austriei care cerea băncilor austriece să-şi reducă expunerea în Estul Europei. Instantaneu s-a gândit atunci că banca (cu acţionariat austriac) la care îşi ţinea banii s-ar putea retrage din România şi că va rămâne cu buza umflată. S-a liniştit până la urmă, dar nu pentru mult timp.

Acum este ţinut în priză de „falimentul Greciei”. De fapt, nu de faliment în sine, cât de teama că fuga capitalurilor cu care se confruntă de ceva timp băncile greceşti şi cele spaniole, ar putea contamina şi băncile din România.

(n.a: Potrivit statisticilor publicate la finele lunii mai de Banca Centrală Europeană – BCE, în ultimele 12 luni, valoarea depozitelor din băncile greceşti s-a redus cu circa 50 de miliarde de euro; din cele spaniole, numai în primele trei luni ale acestui an au ieşit peste 100 de miliarde de euro).

Cristi ştie că depozitul său este garantat de stat (prin Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar – FGDB, care asigură, până la limita de 100.000 de euro, toate depozitele din România). Ştie însă la fel de bine şi că Fondul de Garantare nu dispune decât de vreo 1,7 miliarde de lei (respectiv 400 de milioane de euro), şi că, în cazul unor nedorite falimente în lanţ, nu ar putea despăgubi decât o foarte mică parte dintre deponenţi.

(n.a: valoarea depozitelor în valută din sistemul bancar depăşeşte 57 de miliarde de lei, echivalentul a peste 12 miliarde de euro; iar valoarea totală a tuturor depozitelor din băncile din România, exprimată în lei, depăşea nivelul de 150 de miliarde, la finele lunii aprilie).

Resursele financiare de back-up ar trebui căutate nu în seif-urile marilor finanţatori internaţionali, ci în conturile din paradisurile fiscale în care românii şi-au pus de-a lungul timpului bani la păstrare.

Şi fără a fi un specialist, ştie şi că băncile din Grecia şi Spania nu şi-au închis încă uşile în faţa deponenţilor, doar pentru că, în calitate de membre ale zonei euro, s-au putut conecta la rezervorul de bani al Băncii Centrale Europene; instituţie care, numai prin cele două etape ale aşa-numitului program LTRO (Long Term Refinancing Operation – operaţiuni de finanţare pe termen lung) a pompat în sistemul bancar al euro-zonei, în ultima jumătate de an, aproximativ 1.000 de miliarde de euro (sub forma unor împrumuturi preferenţiale, cu dobânzi reduse şi pe termene lungi). Şi la acestea se adaugă alte miliarde sau zeci de miliarde acordate ca ajutoare, în diferite moduri, atât băncilor cât şi Guvernelor euro-zonei.

România nu face însă parte din zona euro, şi prin urmare, Comisia Europeană şi BCE-ul nu ar fi la fel de motivate să ajute băncile comerciale locale. „Şi atunci, ce ar putea face BNR în eventualitatea unei retrageri precipitate a depozitelor bancare?” se întreabă Cristi.

„Nu există un astfel de risc pentru România” îi răsună liniştitor în minte răspunsul Vice-Guvernatorului BNR, Cristian Popa, dat la începutul lunii iunie (în urma unei sesiuni de prezentări de lucrări ştiinţifice susţinute de angajaţi ai BNR) unuia dintre jurnaliştii de la Pro Tv care întreba dacă BNR este pregătită să facă faţă unei eventuale fugi a capitalurilor.

„Stimularea economisirii trebuie să fie o prioritate … Am în vedere o acţiune asupra factorilor determinanţi ai economisirii în România, cu efecte pe termen lung (…): politicile fiscale, economisirea publică şi cea privată, tema amnistiei fiscale şi aducerea în ţară a economisirilor românilor plasate în străinătate”

Nicolae Dănilă, fost preşedinte al BCR, profesor universitar doctor şi membru al Consiliului de Administraţie al BNR.

Din păcate însă, pe cât de liniştitor ar putea fi răspunsul Vice-Guvernatorului, pe atât de îngrijorătoare sunt statisticile referitoare la structura depozitelor din bancile româneşti. Cel puţin asta susţine Florin Cîţu, fost economist al unei importante bănci comerciale din România, actualmente consultant financiar independent.

În opinia acestuia pericolul inversării tendinţei de creştere înregistrate acum de depozitele populaţiei este real. Iar o eventuală inversare de trend s-ar transforma rapid într-o „fugă” similară celei căreia trebuie să-i facă faţă bancherii din Grecia şi Spania. “Băncile au înlocuit finanţarea externă pe termen mediu şi lung cu împrumuturile pe termen scurt, de la populaţie” spune Florin Cîţu într-un studiu publicat pe blogul personal, în care arată că între 2009 şi 2012 finanţarea externă pentru bănci a scăzut cu 8 miliarde de euro.

Primul motiv de îngrijorare al acestuia este dat de faptul că depozitele populaţiei nu vin dintr-un surplus de venituri şi nu sunt nici plasamente făcute pentru câştigurile aduse de dobânzi (deoarece dobânzile sunt în scădere), ci sunt rezerve făcute din reprimarea consumului. „Persoanele fizice cresc depozitele în bănci pentru că au încredere în sistemul financiar, sau doar pentru că se tem de recesiune?” se întreabă acesta retoric în respectivul raport, încheind într-o notă deloc optimistă, în loc de concluzii, cu o ultimă întrebare: „Cum va acoperi sistemul financiar, în lipsa finanţărilor externe, diferenţa dintre depozite şi credite în cazul unei crize financiare, când cel mai probabil persoanele fizice îşi vor retrage banii din bănci?”.

O întrebare aparent fără răspuns, dacă ne gândim că investiţiile străine directe tind spre zero, atragerea de fonduri europene este încă doar un deziderat, a doua „centură de siguranţă”, de un milliard de euro, acordată de Banca Mondială la jumătatea lunii iunie – este mai degrabă simbolică, iar de încă o eventuală nouă „centură” – de dimensiunea celei acordate de FMI prin acordul din 2010 –  nu mai poate fi vorba (şi nu doar pentru că s-ar depăşi limita datoriei publice în PIB asumată prin acordurile internaţionale în vigoare, care este acum o ancoră de credibilitate în ochii investitorilor străini, dar s-ar pune sub semnul întrebării atât capacitatea de plată a dobânzilor cât şi a împrumutului însuşi).

Resursele de back-up într-un astfel de caz ar trebui căutate nu în seif-urile marilor finanţatori internaţionali, ci în conturile băncilor din Austria, Elveţia, Cipru, Lichtenstein, Panama – sau din alte „paradisuri fiscale” – în care românii şi-au pus de-a lungul timpului bani la păstrare. Iar soluţia pentru repatrierea acestora nu este doar simplă şi la îndemână, ci şi testată deja, în mai multe rânduri, cu succes, de multe alte ţări europene: amnistia fiscală!

O procedură  „…ale cărei reguli au fost stabilite anterior de ţări vest europene cu o mai bună tradiţie decât noi în ale democraţiei şi economiei de piaţă“ după cum se exprimă plastic Dragoş Pătroi – profesor universitar în cadrul ASE Bucureşti şi consultant pentru numeroase companii naţionale şi internaţionale (în calitatea sa de managing partner al companiei de consultaţă fiscală DRP Tax Wizard). „Italia, Belgia, Olanda, Germania – mai precis landul Rhenania de Nord-Westaphalia, şi dacă nu mă înşel chiar Irlanda a aplicat o astfel de măsură la sfârşitul anilor ’90” completează el rapid, cu primele şi cele mai cunoscute exemple care-i vin în minte.

„Regulile (n.a: amnistiei fiscale) au fost stabilite anterior de ţări vest europene cu o mai bună tradiţie decât noi în ale democraţiei şi economiei de piaţă“

Dragoş Pătroi, profesor ASE Bucureşti, managing partner al companiei de consultaţă fiscală DRP Tax Wizard.

Iar lista ar putea continua cu Statele Unite, care, în 2009 au negociat cu 9.000 de persoane repatrierea capitalurilor deţinute în offshore-uri, cu condiţia plăţii unor amenzi reduse şi a unei părţi din taxele cuvenite (iar până la finele anului circa 7.500 dintre acestea prezentaseră deja detalii despre respectivele conturi).

Dealtfel, ideea aministiei fiscal nu este deloc nouă, ci dimpotrivă, chiar a fost intens dezbătută, în special în ultimii doi – trei ani, în care criza internaţională şi-a pus puternic amprenta asupra evoluţiei economiei româneşti.

În primăvara anului 2011, spre exemplu, în discursul ţinut la prezentarea lucrării cu titlul „Economisirea şi perspectivele creşterii economice” (la Constanţa), tema amnistiei fiscal era pusă pe tapet chiar de unul dintre oficialii Băncii Naţionale a României: Nicolae Dănilă, fost preşedinte al BCR, profesor universitar doctor şi membru al Consiliului de Administraţie al BNR.

„Stimularea economisirii trebuie să fie o prioritate”, spunea acesta, menţionând căile pe care se poate acţiona în acest sens: „Am în vedere o acţiune asupra factorilor determinanţi ai economisirii în România, cu efecte pe termen lung (…): politicile fiscale, economisirea publică şi cea privată, tema amnistiei fiscale şi aducerea în ţară a economisirilor românilor plasate în străinătate” spunea Dănilă, vorbind (prima referire publică făcută vreodată de un oficial al BNR) de repatrierea banilor românilor din străinătate, ca instrument de drenare a capitalurilor către sectorul bancar autohton.

“Repatrierea (n.a: a banilor ţinuţi de români în străinătate) ar fi binevenită atât dacă ar intra în sistemul bancar, cât şi dacă ar veni sub formă de investiţii directe”

 Dan Pascariu, bancher, preşedintele Consiliului de Administraţie al Unicredit

Iar declaraţiile finanţistului Nicolae Dănilă veneau la nici un an după ce omul de afaceri Ion Ţiriac propunea reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional amnistia fiscală ca măsură de stimulare a creşterii economice (în cadrul consultărilor pe care această instituţie le-a avut la jumătate lui 2010, cu reprezentanţii mediului de afaceri). Propunerea lui Ţiriac nu a fost preluată pe lista potenţialelor măsuri anticriză, dar a fost catalogată atunci ca „interesantă” de membrii delegaţiei FMI.

Ulterior ideea amnistiei era caracterizată ca „bine-venită” de un alt cunoscut finanţist, Dan Pascariu, preşedintele Unicredit România: „Absolut orice ban care intră în ţară este binevenit. Repatrierea ar fi binevenită atât dacă ar intra în sistemul bancar, cât şi dacă ar veni sub formă de investiţii directe. Cred că ar contribui la dezvoltare” spunea ferm preşedintele Unicredit, în exclusivitate pentru Forbes România, în cadrul unei întâlniri din seria Forbes Power Breakfast de la finele anului 2011.

Iar motivele pentru care oameni reprezentativi din mediul de afaceri susţineau atunci o astfel de măsură (resuscitatea economiei şi consolidarea sectorului bancar, ambele lovite de primul val al crizei) sunt chiar şi mai valabile astăzi, când cel de-al doilea val al crizei se amplifică de la o zi la alta.

„Aducerea banilor în ţară ar crea lichiditate în piaţă, ceea ce înseamnă resurse investiţionale aflate în căutarea unor posibilităţi de fructificare cu randamente superioare” concentrează în câteva cuvinte argumentele sale în favoarea amnistiei fiscale, Dragoş Pătroi, susţinând că o astfel de măsură, ar determina o infuzie majoră şi rapidă de capital şi ar conduce la consolidarea şi energizarea, sustenabilă şi pe termen lung atât a organismului financiar-bancar cât şi a economiei reale. „Cred în necesitatea unei astfel de măsuri şi pentru faptul că dincolo de toate efectele amintite, şi dacă lăsăm pudoarea la o parte, trebuie să admitem că putem aduce sume importante de bani la buget” completează acesta.

Şi într-adevăr, încasările nu ar fi deloc neglijabile dacă luăm ca reper cifrele vehiculate de finanţişti, consultanţi şi în diferite rapoarte internaţionale. Cifre potrivit cărora, românii ar deţine în străinătate între 10 şi 50 de miliarde de euro.

Cea mai mică dintre cele două valori aparţine fostului bancher şi consultant financiar Bogdan Baltazar, care la finele anului 2010, făcea această estimare pentru revista Forbes, pe baza „nivelului parandărăturilor” (în cuantum, spunea el, de 10-15%) care se practică în România.

Valoarea de 50 de miliarde de euro rezultă dintr-un studiu realizat pentru Fondul Monetar Internaţional de Global Financial Integrity (GFI) – o instituţie independentă de cercetare în domeniu – raport din care reiese că între 2000 şi 2008, din România au ieşit anual, în medie, circa 3,7 miliarde dolari. Însumat, asta înseamnă peste 70 de miliarde de dolari de-a lungul ultimelor două decenii, respectiv aproximativ 56 de miliarde de EUR (la paritatea de 1,3 USD/EUR, media ultimilor ani).

Cifrele sunt confirmate, cel puţin parţial, de un nou studiu – realizat de o altă organizaţie independentă ce studiază, susţine şi promovează transparenţa şi legalitatea fluxurilor financiare internaţionale (fiind una dintre asociaţiile de profil ce condamnă aşa-numitele paradisuri fiscale) – ce arată că între anii 1972 şi 2010 din România au ieşit circa 91 de miliarde de dolari.

Este adevărat că datele GFI sau cele ale Tax Justice Network trebuie tratate cu reţinere, deoarece nu toată această sumă ar putea să facă obiectul unei astfel de măsuri. Statisticile GFI cuprind spre exemplu şi aşa-numiţii „bani negrii” (precum cei proveniţi din activităţi ca traficul de persoane, droguri sau arme), care nu ar trebui „albiţi”.

Însă, chiar şi în cea mai moderată estimare – cea de 10 miliarde de euro (adică echivalentul împrumutului contractat de la FMI în 2010), la o taxă de repatriere de 3-5%, ar aduce venituri considerabile la bugetul de stat. Acesta nu ar fi însă cel mai mare câştig! Lichiditatea oferită agenţilor economici şi contribuţia adusă la consolidarea sistemului bancar sunt, evident, cu mult mai importante.

Dar un câştig la fel de mare ar putea fi şi faptul că, odată cu resursele financiare repatriate, s-ar aduce acasă şi s-ar mobiliza în scopuri constructive şi resursele de energie, creativitate şi iniţiativă antreprenorială pe care românii cu bani le-au folosit, până acum, mai mult pentru a găsi portiţe de evitare a taxelor şi impozitelor sufocante.

Iar pe lângă bugetul de stat, economia reală şi sectorul bancar, printre beneficiari s-ar număra şi Cristi – şoferul. Nu doar pentru că odată alimentată cu bani, banca la care-şi ţine economiile ar putea face faţă cu bine oricăror eventuale probleme; dar şi pentru că, respectivii bani ar pune în mişcare economia, ar da naştere unor locuri noi de muncă, iar el ar avea astfel mai multe oportunităţi de angajare (şi poate chiar şi pe un salariu mai bun, care să vină la timp).

Şi nu în ultimul rând, un beneficiu şi mai palpabil pentru buzunarele sale ar fi acela că intrările de capitaluri ar contrabalansa presiunile de vânzare existente acum pe leu, iar ratele sale în euro nu ar mai creşte cu fiecare ştire privind un nou faliment suveran. Şi astfel, ar mai scăpa poate de încă o grijă care nu-l lasă să doarmă bine noaptea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s