PIIGS-ii sunt doar nişte mici copii pe lângă adevărata mare problemă a UE: FRANŢA!

Posted: November 21, 2012 in Burse, Diverse, Politica si politici, Proiect "de Romania"
Tags: , , , , , , , , , ,

Agenţia de evaluare financiară Moody’s a retrogradat în noaptea de 19 spre 20 noiembrie ratingul Franţei cu o treapta, de la nivelul maxim posibil “Aaa” la “Aa1. Experţii în economie şi istoricii mentalităţilor se uită în continuare la ţările din sudul Europei, pentru a ne comunica mesajele lor funeste, unul mai neliniştitor decât altul. Timp în care “nucleul dur al Europei” dă semne clare că este antrenat de un motor (cum este considerat parteneriatul “germano-francez”) care începe se “tuşească”. Franţa – care ne dădea lecţii de competitivitate prin şeful unei companii de stat franceze prezente în România (scriam aici despre şeful Renault care cerea “competitivitate” prin scăderea salariilor românilor de la Dacia) … suferă de o lipsă cruntă de competitivitate. Suferă însă, mai ales, de boala “etatismului de cumetrie”.

Având în vedere competitivitatea tot mai redusă a Franţei şi uriaşa ei datorie public (circa nouăzeci la sută din PIB), se naşte întrebarea: avem de-a face cu o orbire naivă, generalizată?

Un material preluat şi adaptat de pe Presseurope.eu, unde a apărut cu titlul: Elitele ce refuză să privească realitatea în față

După toate aparenţele, societatea franceză a rămas captivă în universul cancanurilor. În timpul mandatului de cinci ani al lui Nicolas Sarkozy, căsnicia acestuia a suscitat un interes mai viu decât dispreţul făţiş al preşedintelui pentru separarea democratică a puterilor şi decât felul scandalos în care a instrumentat el serviciile secrete, pentru a controla şi ultima redută a jurnalismului critic. (În Franţa, atât presa tipărită, cât şi cea online sunt subvenţionate cu milioane de euro – inclusiv materiale care, în mod normal, ar trebui să rămână tabu).

Dar chiar şi articolele din cercul închis al Parisului sunt silite să respecte nişte graniţe clare. Altfel presa ar fi trebuit poate să atragă atenţia asupra faptului că, în ciuda şomajului masiv, prima grijă a lui Monsieur Montebourg a fost aceea de a-şi pune atractiva soţie în funcţia de redactor şef al legendarei reviste de muzică Les Inrockuptibles. În plus, i-ar fi putut aduce aminte actualului ministru de externe, Laurent Fabius, că în trecut a fost premierul lui Mitterand: pe atunci, la Institutul Naţional de Transfuzii Sanguine, unui număr de trei mii de francezi li s-au administrat cu bună ştiinţă injecţii din conserve de sânge infectate cu HIV; dacă Fabius şi miniştrii din cabinetul său au fost graţiaţi ulterior de o justiţie numai condiţionat independentă, nenumărate victime şi-au pierdut viaţa între timp.

Fireşte că nu e nevoie să fii un “anglosaxon” neîncrezător în stat (în Franţa de azi, asta e o insultă mai gravă decât, pe vremuri, boche – cuvânt peiorativ care-i desemna pe germani) pentru a considera extrem de periculoasă această refulare mixtă a istoriei şi a prezentului şi pentru a descoperi în eterna continuitate a aceluiaşi personal elitist şi incapabil o cauză decisivă a crizei.

Pentru un loc călduț

Alternativele reale sunt însă rare. Nu există nici democraţie creştină, nici social-democraţie, astfel încât şi stânga, şi drepta îşi dau mâna în etatismul lor, în felul cum strangulează iniţiativele private ale clasei de mijloc şi în protecţionismul generalizat, care se serveşte cu neruşinare de retorica anticapitalistă a unei égalité, toujours [egalitate de-a pururi]. În acest timp, exporturile Franţei se diminuează, şomajul în rândul tinerilor explodează, în suburbii se răspândeşte ura musulmană împotriva evreilor, sistemele de asigurări sociale sunt în pragul colapsului, falimentul statului bate la uşă.

Dar unde sunt eseiştii economici francezi, care ar trebui să pună degetul pe rană, dezvăluind caracterul cvasi-socialist al ţării lor? Unde sunt politologii care – apelând la principiul separării puterilor enunţat de Montesquieu – să ia la puricat reţeaua inextricabilă de relaţii din sânul instituţiilor?

Tocmai ţara unde revoltele studenţeşti din 1968 au fost atât de turbulente a rămas cea mai autoritară dintre toate societăţile occidentale. Şi azi, majoritatea tinerilor doresc să devină fonctionnaires – să capete un loc cald şi sigur în aparatul funcţionăresc atât de iubit şi de detestat! Timp în care la cinematografe rulează filmuleţe fin cizelate despre relaţii de cuplu în spiritul blockbuster-ului Amélie: întoarcere mult râvnită în acel hortus conclusus al idilei galice, unde beaujolais-ul are totdeauna un gust mirific şi până şi bagheta e subvenţionată…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s