GNL-ul American, între schimbările produse la nivel global și viitorul său în SE Europei

Posted: November 19, 2013 in Politica si politici
Tags: , , , , , , , , ,

Revoluția gazelor de șist a transformat Statele Unite dintr-un jucător dependent de evoluțiile de pe piața globală a energiei, într-unul care influențează decisiv mișcările acesteia. Dezvoltarea capacităților de lichefiere a gazului natural, este însă esențială pentru consolidarea poziției de market-maker pe care America o are pe această piață, iar construcția de capacități de re-gazificare este determinantă pentru echilibrarea balanței energetice a statelor importatoare. Din acest punct de vedere Europa, în ansamblul ei, se află în plină efervescență; doar că, pentru statele din Sud-Estul Europei, diversificarea surselor de aprovizionare prin importul de GNL, este, pe cât de necesară pe atât de provocatoare.

 Nu mai este deja un secret pentru nimeni că producția de gaze naturale din surse neconvenționale, și în special din gaze de șist, a făcut din Statele Unite, în mai puțin de un deceniu, cel mai mare producător de gaze naturale din lume, detronând Rusia de pe această poziție la finele lui 2010. La acea dată, gazele naturale din surse neconvenționale reprezintau circa 58% din producția de gaze naturale a SUA; iar dintre sursele alternative de producție, gazele de șist dețineau o cotă de 23% din totalul producției de gaze la nivel național.

Această schimbare de paradigmă nu s-a petrecut peste noapte! Dar nici într-un interval de timp suficient de lung pentru a nu lua prin surprindere o bună parte din actorii majori de pe piața globală de energie. Pe scurt, poziția Americii de Nord, și în special a Statelor Unite, pe piața globală a gazelor natural a trecut de la o extremă la alta în doar 2 decenii: de la independență absolută în prima parte a anilor 1990 la statutul de importator net în anii 2000, când producția SUA a intrat pe un trend accentuat de declin, pentru ca ulterior, în a doua parte a deceniului trecut, să-și recapete independența.

Ultima dintre mișcări fiind și cea mai spectaculoasă! La momentul anilor 2000, Statele Unite se prefigurau drept cea mai mare piață de importuri de gaz natural lichefiat. Astfel că până în 2006 nu mai puțin de cinci terminale de re-gazificare au fost construite în America de Nord, iar alte 17 erau în curs de primire a aprobărilor necesare. În paralel, alte 21 de facilități erau în stadiul de plan, astfel încât capacitatea de import a Americii de Nord, cu SUA principală destinație a importurilor, însuma circa 700 de miliarde de metri cubi pe an (bcma).

Din 2011 însă calculele care au stat la baza realizării acestor planuri s-au dovedit a fi fost eronate: America de Nord și-a recăpătat treptat independența energetică, iar Statele Unite s-a transformat dintr-un potențial cel mai mare importator de gaze naturale lichefiate din lume” în cel mai mare producător de gaze, și într-un „potențial mare exportator de gaze la nivel blobal”; SUA au devenit astfel un jucător cu o capacitate nebănuită până la acel moment, de a influența piața globală a gazelor naturale, și pe partea de ofertă și nu doar pe cea a cererii – așa cum se întâmpla până atunci.

Poziționarea viitoare a Americii de Nord, și a Statelor Unite în mod special, ca principal exportator de gaze naturale, este determinată de cel puțin două elemente. Pe de o parte de creșterea gradului de interconectare între diferitele regiuni economice ale lumii – ca urmare a potențialului pe care îl oferă exporturile de gaz natural lichefiat (GNL); pe de altă parte, de creșterea rapidă a cererii de gaze din partea Chinei, combinată cu o evoluție similară a cererii venite din Japonia, ca urmare a dezastrului nuclear de la Fukushima. În această ecuație intră însă și mișcările de pe piața gazelor naturale din Europa, regiune care după experiența urmărilor disputei dintre Moscova și Kiev din iarna anului 2009, a conștientizat situația delicată în care se află în raport cu Rusia.

PIAȚA GNL: O PIAȚĂ CU POTENȚIAL. Piața globală a gazului natural lichefiat a avut o creștere cel puțin spectaculoasă de-a lungul ultimului deceniu; numărul țărilor importatoare de gaze lichefiate crescând de la 10, în anii 2000 la 22 în 2009. Numărul de exportatori de GNL a crescut deasemeni în acest interval de timp de la 12 în 2000 la 18 în 2009. În paralel, volumul de gaze natural lichefiate comercializate în deceniul trecut aproape s-a dublat: de la mai puțin de 150 de miliarde de metri cubi în 2000 la aproximativ 300 bcm (miliarde metri cubi) la finele lui 2010 (vezi graficul “Comerțul cu gaz natural lichefiat”).

Grafic – Comert cu gaz natural lichefiat

Iar estimările realizate de specialiștiI care au realizat studiul “Unconventional Gas: Potential Energy Market Impacts in the European Union” publicat de Comisia Europeană în 2012, arată că volumul schimburilor inter-regionale de gaz vor crește de la 590 bcm în 2009 la circa 1150 bcm în 2035; mai mult de jumătate din aceste schimburi urmând a fi reprezentată de comerțul cu gaz natural lichefiat (fapt care va majora ponderea GNL în totalul schimburilor inter-regionale de gaz de la 31% în 2008 la 42% în 2035).

Prognozele specialiștilor europeni par a se confirma, cel puțin până acum, dacă ne uităm de cele mai recente date, centralizate în studiul BP Statistical Review of World Energy June 2013” realizat de BP – una dintre cele mai mari companii din lume din industria de petrol și gaze – studiu care arată că tendința de creștere a pieței de profil s-a menținut și în anii 2011 și 2012: astfel, în 2012, cantitatea de gaze naturale lichefiate comercializată inter-regional a fost de 327 bcm; cu 0,6% mai mică decât cea comercializată în 2011 (când volumul schimburilor inter-regionale cu GNL a totalizat 329,8 bcm), dar semnificativ peste nivelul înregistrat la finele anului 2010 (vezi tabel “Comerț global inter-regional cu gaze naturale în 2011 și 2012”).  

Tabel – Comert inter-regional cu gaze naturale in 2011 si 2012

ASIA. CEA MAI MARE PIAȚĂ PENTRU GNL-UL AMERICAN. În prezent, cea mai mare piață pentru gazul natural lichefiat este cea asiatică, unde în ultimii patru ani, cererea a crescut cu circa 6,5% pe an, iar investițiile în dezvoltarea de noi facilități pentru livrarea de gaze naturale de către marii producători de gaze, a fost pusă în stand-by din cauza crizei începute în 2008. Iar cifrele studiului realizat de BP susțin această perspectivă: la finele anului 2012, importurile de gaze naturale lichefiate realizate de statele asiatice au însumat aproximativ două treimi din totalul importurilor realizate la nivel global. 

În acest context, cu un preț al gazelor care în Statele Unite a scăzut până la nivelul de 2-3 dolari pe mmbtu (mmbtu = milion British Thermal Unit) în prima parte a anului 2012 – semnificativ sub prețul înregistrat în Europa (care se situează în jurul pragului de 12 dolari pe mmbtu), și deasemeni mult sub cel înregistrat pe piața asiatică (unde prețul gazelor naturale lichefiate se menține în jurul nivelului de 18 dolari/mmbtu), pare a fi doar o chestiune de timp până când companiile americane producătoare de gaze vor putea să profite de această extraordinară oportunitate de arbitraj.

INCERTITUDINI PENTRU SUA. Pe de altă parte însă, poziționarea SUA ca principal exportator de GNL, trebuie avut în vedere și faptul că în întreaga lume au fost descoperite rezerve importante de gaze de șist, iar exploatarea acestora se află încă în stadiul pre-incipient în afara Statelor Unite – ceea ce poate face ca necesarul de import al unor țări să se diminueze semnificativ; în același timp, apariția unor noi producători și exportatori de gaz în Australia, Africa de Est precum și din zonele mediteraneeană și chiar din cea asiatică, sunt deasemeni potențiale amenințări la adresa SUA, la fel cum  poziționarea viitoare a Rusiei în raporturile comerciale pe zona de gaze naturale, cu Europa dar și cu China este deasemeni de natură a aduce încă o necunoscută în ecuație.

În ciuda unor multiple necunoscute, între care și cele amintite mai sus, este tot mai clar că America va avea un rol important în ceea ce privește modul și coordonatele în care piața globală a gazelor naturale va funcționa în următorul deceniu. Un rol care poate fi limitat, dacă exporturile vor fi în continuare restricționate de oficialii americani din dorința de a menține foarte jos prețul gazelor naturale pe piața internă, sau dacă dintr-un motiv sau altul se ajunge la blocarea explorărilor și exploatărilor zăcămintelor neconvenționale de gaze (și în special a gazelor de șist).

Într-o astfel de situație, probabil că interesul companiilor americane în a exporta gaze naturale lichefiate către Europa și Asia va fi serios temperat. Însă, dacă principiile pieței libere vor fi respectate, și nu vor fi puse piedici suplimentare exploatării  gazelor de șist, America poate deveni un furnizor major de gaze la nivel global chiar începând cu anul 2015.

EXPORTATORII AMERICANI, LA START. Anunțul făcut în octombrie 2011, cu privire la acordul dintre Cheniere Energy și BG Group prin care Cheniere, prin subsidiara sa Sabine Pass Liquefaction se angaja să livreze 3,5 milioane de tone de GNL pe an în următorii 20 de ani, și prin care totodată făcea publică intenția de majorare a capacității de lichefiere a gazelor până la 9 milioane de tone pe an (Sabine Pass Liquefaction a primit de la Departamentul de Energie al SUA autorizația de a exporta până la 16 milioane de tone de GNL pe an în mai 2011), este doar cea mai relevantă dintre dintre mișcările recente care arată că procesul de poziționare a SUA ca exportator de gaze a început cu dreptul, ceea ce înseamnă că posibilele efecte ale acestui fapt pe piața internațională a gazelor, nu mai pot fi ignorate.

De fapt, în Europa spre exemplu, efectele acestei schimbări s-au făcut deja simțite:  astfel, dat fiind faptul că în urma exploatării gazelor de șist America a devenit independentă energetic, iar transporturile de gaz natural lichefiat destinat inițial SUA și-au schimbat destinați mergând către Europa, pe Vechiul Continent s-a înregistrat o scădere a prețului gazelor naturale pe piața spot sub nivelul stabilit prin contractele al căror preț este legat de prețul petrolului.

Ba mai mult decât atât , potrivit raportului “The Potential Impact of North American LNG Exports” realizat de The Oxford Institute for Energy Studies în octombrie 2012, dacă în 2005 prețurile pentru circa 80% din piața de gaze naturale a Europei erau stabilite prin legarea acestora de prețul petrolului, în prezent, ca urmare a presiunii consumatorilor, doar pentru puțin mai mult de jumătate din această piață se mai folosesc prețuri legate de petrol, în timp ce, pentru restul pieței se folosesc prețurile de referință furnizate de hub-urile unde se tranzacționează gazele naturale.

Vezi aici un material privind decizia recenta a uneia dintre cele mai importante companii europene din industria pe oil&gas, Statoil – care a rupt legatura dintre pretul gazelor vandute si pretul petrolului … spargand definitiv cutuma “oil-linked prices”-urilor la gaze! “Statoil breaks oil-linked gas pricing … but hub-linked prices will not necessarily mean lower gas prices

Și vorbind de efecte care deja se simt în Europa ca urmare a obținerii independenței energetice a Statelor Unite – și a tot mai probabilei transformări a SUA într-un exportator de gaze naturale –  nu poate fi trecută cu vederea scăderea prețurilor la cărbune, ca urmare a faptului că foarte mult cărbune care nu și-a mai găsit cumpărători peste ocean (deoarece mare parte din centralele americane pe cărbune au fost transformate și retehnologizate pentru a funcționa pe gaz) a luat calea Europei, punând astfel presiune nu doar pe prețul cărbunelui european ci contribuind și la presiunea pusă pe prețul gazelor naturale.

EUROPA. O DESTINAȚIE PENTRU GNL –UL  AMERICAN? Aceste evoluții sunt cea mai bună dovadă a faptului că între cele două mari piețe de gaze naturale ale lumii – America și Europa, există deja o serie de legături extrem de strânse, care pe măsură ce Statele Unite se vor poziționa mai clar ca și exportator de gaze, se vor accentua și vor conduce la amplificarea efectelor amintite mai sus.

Legătura, dată de majorarea accelerată a capacităților de re-gazificare a GNL din Nordul Europei, a permis statelor europene să profite de saturarea pieței de gaze naturale prin care America a trecut în timpul crizei, ca urmare atât a scăderii cererii de consum cât și, mai ales, a creșterii ofertei datorată punerii în circuitul comercial a gazelor de șist. Astfel, Europa, care la finele anului 2009 reprezenta circa 28,4% din piața globală a GNL, și 27,6% în 2011, înregistra în 2009 cea mai mare rată de utilizare a capacităților de re-gazificare a GNL, de 43,3%.

Securitatea energetică este o problemă serioasă pentru Europa. Iar evenimentele din Orientul Mijlociu sau din Nordul Africii au pus la grea încercare rezistența sistemului European de alimentare cu gaze naturale, mai ales că partea rusă nu a fost până acum chiar cel mai de încredere partener. Disputele dintre Rusia și Ucraina din ianuarie 2006 și ianuarie 2009, precum și cele cu Belarusul din iunie 2010, care au avut ca efect reducerea debitului de gaze naturale furnizate de Rusia către statele Europei, sau chiar închiderea robinetului, sunt doar două dintre momentele care au subliniat importanța diversificării alimentării cu gaze.

Ca răspuns, în căutarea unor soluții pentru reducerea dependenței de Rusia, unele state din Europa au demarat construcția unor capacități suplimentare pentru importul de GNL. Iar planurile de dezvoltare a unor noi capacități nu lipsesc. Tendința la nivel European este vizibilă însă și în celelalte regiuni ale lumii, dar este de remarcat potențiala dinamică a sectorului pe pe Vechiul Continent unde, capacitățile de regazificare aflate în construcție și cele aflate în stadiul de plan ar putea majora numărul de astfel de instalații de la 173 în prezent, la circa 441 (vezi tabel “Capacități de regazificare a gazului natural lichefiat”).

capacitati de regazificare

Spre exemplu, la finele anului 2011, în Albania, Croația, Cipru, Germania, Irlanda, Lituania, România, Polonia și Ucraina existau, fie în construcție, fie în curs de primire a aprobărilor, fie doar pe hârtie sau în stadiul de idée,  proiecte care ar dubla capacitatea de re-gazificare a Europei până în 2030; mai precis, dacă la finele lui 2011 capacitatea de import a gazelor natural lichefiate era de circa 20,6 bcfpd (billion cubic feet per day) aceasta ar putea ajunge la circa 40,5 bcfpd în 2030. Și chiar dacă doar o parte dintre acestea vor fi și construite efectiv, piața europeană are în mod clar capacitatea de a absorbi, și de a fi astfel o destinație credibilă pentru gazul natural lichefiat American.

Și pentru a reveni la efectele produse de independența energetică a Statelor Unite în Europa, independență care a făcut ca o mare parte din transporturile de gaze naturale lichefiate care aveau destinația SUA să fie reorientate către Europa, trebuie precizat faptul că, în ultimii trei ani, capacitățile de re-gazificare existente pe Vechiul Continent au permit Europei să achiziționeze gaze naturale la prețurile stabilite pe baza celor din piața spot a gazelor naturale (prețuri stabilite la principalele hub-uri din Europa și America) – prețuri care erau până și cu 30% mai mici decât cele stabilite anterior pe baza formulei clasice care are la bază prețul petrolului.

Iar ca efect subsecvent, renegocierea unor contracte, amintită deasemeni mai sus, a afectat circa 10% din volumul vânzărilor de gaze ale Gazprom, și a dus inclusiv la acceptarea de către Rusia, chiar dacă pe o perioadă de doar trei ani, a unei formule de calcul a prețului gazelor naturale furnizate de aceasta, care să țină cont și de prețul spot al gazelor. Această înțelegere ar urma să se încheie la finele acestui an (2013), dar continuarea sau încetarea acestui acord depinde semnificativ de situația existentă pe piața gazelor naturale – sau mai precis, de situația existentă în planul capacităților de import a gazelor natural lichefiate – existentă la nivelul Europei.

LNG ÎN SUD ESTUL EUROPEI. DA SAU NU? Majorarea capacității de import a gazului natural lichefiat, pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze natural (într-un context global în care GNL-ul a dovedit că are capacitatea de a influența piața globală de gaze și nu mai este doar un produs de nișă) este prin urmare o mare miză pentru Europa. Și pare o miză chiar și mai mare pentru statele din Europa de Sud Est și din Peninsula Balcanică, unde, cu excepția Greciei, capacitățile de re-gazificare a gazului natural lichefiat sunt practic inexistente.

O situație care evident le dezavantajează semnificativ, nu doar în mod direct prin dependența de unicul lor furnizor (Gazprom) cât și prin efectele adverse majore pe care prețurile mari la gaze le produc în întreaga economie: în primul rând la nivel de companii, în cazul cărora prețurile mari la gaze se traduc în costuri mari de producție (pentru utilități – precum energia electrică sau încălzirea, dar și pentru consumul direct, cum este cazul companiilor din industria metalurgică), fiindu-le astfel redusă competitivitatea atât pe plan European cât și la nivel global. Un efect ce trebuie amintit în acest context este dat de faptul că acestea sunt astfel forțate să compenseze lipsa de competitivitate în plan energetic printr-un plus de competitivitate pe partea salariilor spre exemplu ; în al doilea rând, la nivelul populației care va plăti deasemeni energia și utilitățile, dar și toate celelalte bunuri si servicii (pentru că, într-o formă sau alta, costul oricărui bun sau serviciu produs local va fi influențat de prețul ridicat al gazului natural), ceea ce înseamnă un cost al vieții mai ridicat și o capacitate de consum semnificativ mai redusă.

Aceasta este doar o parte din motivația de natură macro-economică pe care statele din Sud Estul Europei (SEE) o au pentru a lua în serios dezvoltarea unei infrastructuri pentru importul de GNL. Pentru fiecare țară în parte există însă o serie de specificități, care trebuiesc avute în vedere. Mai ales că investițiile în dezvoltarea unor proiecte de acest tip necesită investiții serioase. Și cum impedimentele sunt serioase, o trecere în revistă contextualizată în funcție de fiecare stat în parte, se impune.

PRO ȘI CONTRA GNL: ALBANIA. Astfel, în ceea ce privește Albania, în ciuda faptului că aproape nu are o industrie a gazului, nu puține au fost, și sunt încă, discuțiile privind construcția infrastructurii necesare importului de GNL, care să permită nu doar aprovizionarea pieței interne cât și, mai ales, aprovizionarea unor piețe din împrejurimi – cu Italia ca principală țintă.

Jucători mari precum ASG Power, Trans-European Energy BV /  Falcione Group, EGL și chiar emiratul Qatar și-au manifestat intenția de a construi terminale de re-gazificare a GNL. Fiecare dintre proiecte vizând construcția unor capacități de 8 până la 12 bcm/an (billion cubic metter/an); dezvoltarea rețelelor de transport și construcția unor puncte de interconectare era, și este, însă, nu doar necesară ci și luată efectiv în calcul de fiecare dintre jucătorii amintiți.

UE și-a declarat susținerea pentru astfel de inițiative, mai ales că ele vin în completarea planurilor și interesului Uniunii de a-și majora gradul de independență energetică. Iar  BERD și Banca Europeană de Investiții s-au și implicat în aceste demersuri.

Punerea în practică a acestor planuri se lovește însă de o foarte mare problemă: prin dimensiunile mici ale țării, populației și industriei, Albania nu este efectiv o piață pentru gaze naturale, și nici nu sunt elemente care să indice că ar putea deveni o astfel de “piață” în următorul deceniu. Astfel, deși autoritățile albaneze estimează că cererea de gaze natural va ajunge de la circa 1,5 bcm/an în 2009 la 1,8 bcm/an până în 2020, studiile internaționale lucrează cu cifre mult mai conservatoare, și anume, cu o estimare de cel mult 1 bcm/an până în 2025.

Cert este că, indiferent de care dintre estimări sunt mai realiste, nici una dintre ele nu par a justifica investiții majore în infrastructura de GNL. Mai ales că dezvoltarea acesteia ar trebui însoțită de modernizarea și prelungirea infrastructurii de transport a gazelor, astfel încât să poată transporta gazele, fără pierderi, către principalii agenți industriali din țară.

Prin urmare, un potențial interes pentru dezvoltarea infrastructurii GNL este limitat semnificativ de combinația dintre un sistem de transport a gazelor care înregistrează pierderi semnificative și o piață cu prețuri de achiziție mici. Iar perspectiva negativă este amplificată de lipsa de conducte și puncte de interconectare cu țările vecine – care ar putea oferi opțiunea exportului gazelor ce nu ar putea fi absorbite de piața albaneză și/sau cea italiană.

Relația din această perspectivă dintre Albania și Italia este însă un element pentru care proiectele de dezvoltare a infrastructurii de import a GNL rămân însă în continuare în discuție; iar asta face din Albania și un potențial contributor la securitatea energetică a Sud Estului Europei.

PRO ȘI CONTRA GNL: BULGARIA. În ideea reducerii dependenței de aprovizionarea cu gaze prin conducte, în aprilie 2009, Sofia anunța începerea unor discuții pe marginea construirii unui terminal GNL la Marea Neagră. Un proiect ce urma a fi construit în cooperare cu emiratul arab Qatar, care urma să fie și principalul furnizor de gaze lichefiate pentru acest terminal. Intenția a fost reiterată în martie 2010 în cadrul întâlnirilor bilaterale, dar și în noiembrie 2010, în cadrul unor alte discuții purtate într-un cadru mai restrâns.

De la discuții la fapte însă mai sunt câțiva pași de făcut. Iar piața de gaze din Bulgaria, deși semnificativ mai bine dezvoltată decât cea albaneză, nu pare a fi chiar un punct de atracție pentru un producător de gaze precum Qatar-ul nici din perspectiva volumelor de pot fi tranzacționate, și nici din perspectiva prețurilor ce pot fi obținute; pentru Qatar fiind de preferat să-și direcționeze transporturile de GNL către piețele mai profitabile din Europa sau Asia.

Un alt impediment pentru construcția unui terminal GNL pe litoralul bulgar al Mării Negre este dat de faptul că eventualele transporturi de gaze din Orientul Mijlociu sau din Nordul Africii ar trebui să treacă prin deja mult prea aglomerata strâmtoare Bosfor, care este totodată și o rută foarte scumpă.

Mai importantă decât oricare altul dintre elementele mai sus menționate este însă concurența unor vecini precum România. Spre exemplu, Bucureștiul a semnat în aprilie 2010 un acord pentru construcția unui terminal GNL la Constanța, cu o capacitate de 7 bcm/an, care ar trebui finalizat până în 2014 – terminalul în cauză fiind parte a proiectului AGRI (Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector). Interesant fiind faptul că și România ca și Bulgaria mizează pe aceiași furnizori de gaz pentru capacitățile lor de re-gazificare, ceea ce amplifică semnificativ competiția.

Acestea sunt probabil elementele pe care și Sofia le-a avut în vedere, și a căutat în paralel și obținerea accesului la o serie de alte terminale GNL din regiune, în schimbul susținerii a o parte din costuri și a preluării unei părți din riscuri. Grecia și Turcia, fiind doar două, și cele mai importante, dintre ținte: ambele având o infrastructură importantă și mai ales planuri pentru extinderea acesteia. Bulgaria a derulat astfel numeroase negocieri pentru a obține accesul la terminalul grecesc de pe insula Revithoussa, dar și pentru construcția unui nou terminal în Nordul Greciei.

În același timp, în februarie 2010, Sofia și Ankara cădeau de acord cu privire la construcția unei conducte care să lege terminalul GNL turcesc de la Ereglisi, sau un potențial nou terminal ce ar putea fi construit în aceeași zonă, cu stația bulgară de compresie a gazului de la Lozenets, de la Marea Neagră.

Bulgaria și Turcia au mai convenit deasemeni să modifice legăturile existente între ele, astfel încât să permită tranzitul de gaze naturale în ambele sensuri. Printre altele, această legătură urmând a înlesni și accesul statelor din SEE la capacitățile de stocare turcești de pe coasta Mării Egee, prin intermediul Bulgargaz.

În concluzie, proiectele Bulgariei în domeniu par a suferi de lipsa unor fundamente foarte atrăgătoare; în plus Sofia s-a angajat în alte numeroase proiecte care ar putea acoperi de câteva ori necesarul de gaze al regiunii – cum ar fi South Stream, dar și într-o serie de alte proiecte bilaterale cu state vecine.

Această conjunctură, în care există o supra-abundență de oportunități de aprovizionare cu gaze, sugerează că Bulgaria nu este tocmai hotărâtă să se implice hotărât în vreunul dintre ele, și că, foarte probabil, va alege proiectul în care care va răspunde cel mai bine nevoilor sale la un anumit dat, în termeni de oportunitate. Și asta creează oarecari incertitudini potențialilor parteneri străini pentru dezvoltarea unor unități de re-gazificare a GNL.

Pe de altă parte, existența a numeroase rute de tranzit și a interconexiunilor cu țările din jur, oferă multe posibilități pentru exportul gazelor în regiune. Printre beneficiari putându-se număra Serbia, Iugoslavia sau Macedonia. Concluzia este că, în cel mai bun caz, potențiala contribuție a Bulgariei la securitizarea aprovizionării cu gaze a SEE este cel puțin sub semnul întrebării; într-un scenariu negativ însă, Bulgaria poate chiar submina un eventual efort al statelor din zonă, de a-și diversifica sursele de aprovizionare.

PRO ȘI CONTRA GNL: CROAȚIA. Această țară este, de departe, cel mai bun candidat din SEE pentru dezvoltarea infrastructurii de GNL. Și asta se datorează pe de o parte accesului la Marea Adriatică iar pe de altă parte apropierii de Italia și în egală măsură de piețele din SEE și ECE. În plus, dispune deja de un terminal de import de petrol pe insula Krk, iar marii jucători din economia croată își doresc replicarea acestei experiențe și pe zona de gaze.

Demersuri, ce pot fi considerate într-adevăr serioase în acest sens, au avut loc încă din 2007 când E.ON Ruhrgas și RWE, Total, OMV și compania de stat slovenă Geoplin au pus bazele consorțiului Adria LNG, care avea ca obiectiv construcția primului terminal croat pentru importul de GNL . Terminalul era prevăzut a avea o capacitate de 8,5 bcm/an din care, o treime urma a fi alocată pieței interne croate iar restul ar fi fost destinat exportului în regiune.

În ciuda unei susțineri ferme din partea guvernului croat, proiecutul nu a reușit să atragă și parteneri locali în acționariat, ceea ce a dus la retragerea unora dintre cei fondatori (RWE s-a retras în octombrie 2009). Într-un astfel de context negativ, accentuat și de criză, finalizarea proiectului Adria a fost amânată pentru 2017 (față de 2014 când era termenul inițial). Reprezentanții consorțiului dezvoltator au negat faptul că această amânare ar fi premergătoare anulării sale complete, dar încă din decembrie 2010 informațiile apărute pe surse indică faptul că partenerii străini ai proiectului au abandonat deja ideea.

Planurile alternative ale Croației cuprindeau și construcția unui terminal de la zero într-o localitate de lângă portul Ploce, în sudul insulei Omisalj (unde se află instalațiile de import de petrol și unde urma să fie construit și terminalul de import de gaze naturale lichefiate). Proiectul Ploce LNG nu a depășit însă niciodată stadiul de idee.

Iar lista proiectelor potențiale nu se oprește aici. Și pe bună dreptate, deoarece Croația prezintă o serie de atu-uri neîntâlnite la țările din jur. Astfel, Croația are o piață a gazelor în plină expansiune, cu oportunități majore pentru importatori, dat fiind declinul producției naționale. În același timp, Croația se află la confluența unor potențiale rute de acces atât pentru jucătorii de pe piața de gaze din Italia cât și pentru cei de pe piețele din SEE și/sau CEE. Iar legăturile sunt plin proces de întărire prin diferite proiecte ale unor conducte care să lege Croația de statele vecine precum Ungaria sau Serbia.

Pe de altă parte, Croația a atras deja atenția unor jucători globali (cum ar fi cei prezenți în prima fază a proiectului Adria LNG), care au capacitate de a face și investițiile necesare dar și de a alimenta respectivele instalații cu gaze produse chiar de ei. Iar prezența acestora ar putea fi determinată și de interesul lor de a contrabalansa dominația pe care conductele rusești o au în zonă, printr-o infrastructura independentă pentru GNL.

PRO ȘI CONTRA GNL: GRECIA. Această țară este singura din SEE care deține și operează deja capacități de re-gazificare a GNL. Grecia importă GNL prin terminalul de la Revithousa, aflat la circa 45 km vest de Atena, care este operat de DESFA (o subsidiară a companiei de gaze de stat, DEPA). Acesta este însă un terminal cu reale probleme în a-și folosi la maximul capacitatea de re-gazificare din cauza lipsei capacităților de stocare adecvate. DESFA se află însă într-un proces de modernizare care este prognozat a se încheia în 2014/2015, și care va majora capacitatea de prelucrare a combinatului până la circa 5 bcm/an.

În paralel au existat numeroase discuții cu privire la construcția unui terminal maritim pentru importul de gaz lichefiat în nordul Greciei, iar, în 2009, Qatar Petroleum (QPI) și-a manifestat interesul pentru construcția unei unități de re-gazificare în valoare de circa 10 miliarde de dolari, cu o capacitate de circa 7 bcm/an la vest de portul grecesc Astakos. Dependența acestuia de piața Italiană și lipsa unei infrastructuri de transport adecvate, precum și o serie de alte probleme au condus la abandonarea ideii. Însă, în 2011 oficialii greci anunțau că statul Qatar este încă interesat de o investiție în domeniul energetic în zona portului Astakos, chiar dacă nu în forma luată inițial în calcul.

Grecia este prin urmare singura deținătoare a unui terminal operațional de re-gazificare a GNL din SE Europei, cu o capacitate de 2 bcm/an – și cu planuri de majorare a acesteia până la 5 bcm/an, ceea ce o face cea mai atractivă și interesantă țintă de pentru eventualii investitori în domeniu. Mai ales că poate beneficia și de conectarea la alte rețele și rute de transport a gazelor naturale, dar și de sinergia ce poate fi generată de integrarea operațiunilor cu unitățile de stocare a gazelor, dar și cu probabilele viitoare dezvoltări greenfield din Nordul Greciei. Puse la un loc, toate aceste elemente pot face din Grecia un hub regional pentru gaze naturale în SE Europei.

Europa de Est are nevoie de investiții care să conducă la acoperirea nevoii de gaze naturale, iar una dintre direcțiile în care se poate merge este cea a dezvoltării infrastructurii pentru transportul și distribuția gazului natural lichefiat. Construcția de capacități de lichefiere și re-gazificare a gazelor naturale precum și a rețelelor de transport a acestuia (fie ca vorbim de conducte fie de transportul acestui în alte forme, precum pe căi rutiere sau maritime) însoțită de o dezvoltare pe măsură a capacităților de stocare poate contribui la reducerea dependenței de gaze. Efectele crizei din 2009 dintre Rusia si Ucraina nu sunt neapărat o expresie a insuficienței ofertei de gaze cât mai ales o expresie a slabei intregrări și interconexiuni a piețelor naționale. Mecanismul cererii și ofertei – specific pieței libere – a dus deja la o serie de ajustări în acest sens, dar procesul, cel puțin la nivel regional, are multe impedimente.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s