După 40 de ani! SUA pregătește reluarea exporturilor de țiței

Posted: October 11, 2014 in Politica si politici
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Faptul că noile tehnologii de exploatare a gazelor și petrolului schimbă lumea nu mai este o surpriză pentru nimeni; dar viteza cu care aceste schimbări se produc rămâne în continuare surprinzătoare. Cel puțin asta reiese din faptul că, ridicarea restricțiilor exporturilor americane de petrol: un subiect la care, în urmă cu doar doi-trei ani nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar putea ajunge vreodată, a ajuns să deschidă agenda publică americană în 2014. Și chiar dacă deocamdată pare doar o problemă internă americană, preluarea acestei teme și pe agenda publică internațională este doar o chetiune de timp, deoarece, transformarea SUA în exportator de petrol modifică radical actualul establishment.

Articol scris in luna ianuarie 2014. Publicat pe acest blog in luna octombrie 2014.

 

La aproape patru decenii de la embargoul petrolier cu care statele OPEC au bulversat întreaga lume în 1973, politicienii americani au deschis noul an cu o serie de dispute de o amploare fără precendent, pe o temă care, cu doar câțiva ani în urmă, n-ar fi părut în veci de luat în calcul: ridicarea interdicției stabilite de Guvernul SUA pentru exportul de țiței american. Chiar dacă este în mod evident o dezbatere de durată, iar argumentele puternice și de o parte și de alta fac rezultul greu de anticipat – tema, adusă în forță pe prima pagină a agendei publice americane a acestui început de an, întrunește aproape toate condițiile pentru a fi considerată „cea mai importantă chestiune a anului 2014” – așa cum este aceasta calificată de Daniel Howard Yergin, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători americani pe tema revoluției americane a gazelor de șist, într-un interviu acordat agenției de presă Bloomberg. Iar importanța deosebită a temei – așa cum este ea considerată de Yergin, poate fi argumentată nu neapărat prin amploarea și intensitatea dezbaterilor, sau prin “greutatea” părților implicate, cât mai ales, prin potențialul impact pe care o eventuală ridicare a acestei interdicții ar putea-o avea asupra Americii și restului lumii deopotrivă.

La o primă vedere, tema ar putea părea puțin relevantă, deoarece nu pare de actualitate în condițiile în care SUA încă mai importă circa 7 milioane de barili de petrol pe zi – adică circa o treime din consumul intern. Actualitatea și relevanța temei sunt însă pe deplin justificate dacă subiectul este analizat în perspectiva ultimelor evoluții înregistrate în zona industriei de profil americane (evoluții ce relevă o adevărată explozie a cantităților de țiței extrase din subsolul american; a se vedea graficul “Creștere explozivă a producției de petrol”); iar actualitatea acesteia devine și mai relevantă dacă este analizată în perspectiva unor proiecții și prognoze, precum cele realizate de EIA (Energy Information Administration – Agenția pentru Informații în Energie) sau de compania British Petroleum (BP), care arată că tendința ar putea continua cu același ritm. Spre exemplu, potrivit EIA, în 2015 cantitatea de petrol extrasă de pe teritoriu american va depăși nivelele maxime atinse în anii 1970; 2015 fiind prognozat a fi anul în care importurile vor ajunge să mai reprezinte doar 24% din totalul combustibililor lichizi consumați în SUA – cel mai scăzut nivel din 1970 (și deasemeni în scădere abrupt față de nivelele de 33% sau 60% înregistrate în 2013 respectiv 2005). În paralel, potrivit estimărilor realizate de compania British Petroleum, arată că cel târziu în anul 2035, Statele Unite vor ajunge să-și poată satisface necesarul de consum de energie doar din producția internă, pe fondul creșterii accelerate a producției de țiței și gaze de șist.

Creștere explozivă a producției de petrol

INTERZIS LA EXPORT. Sunt însă oare toate aceste evoluții argumente de natură a susține eliminarea restricțiilor privind exportul de petrol? Nu puțini sunt cei care susțin că da, considerând că acestea sunt dovezi ale unei supra-abundențe a petrolului american pe piața internă; supra-abundență ale cărei efecte negative (însemnând distorsiuni majore ale pieței, cererii, prețurilor și stimulentelor la nivel de companii) nu sunt deloc de neluat în calcul. Pe de altă parte și cei care sunt impotrivă sunt numeroși, și au argumente temeinice.

Indiferent de opiniile exprimate însă, un lucru este cert: situația care a impus ca necesară o astfel de măsură s-a schimbat radical. Și pentru analiza schimbării cadrului general, trebuie avută în vedere originea acestor interdicții. Mai precis, faptul că acestea au apărut într-un context ce a pus America, dar și întreaga lume, într-o situație care impunea luarea unor măsuri deosebite. Interdicția asupra vânzărilor de țiței american are ca punct de plecare criza petrolului declanșată în octombrie 1973 de decizia statelor arabe membre ale OPEC de a impune un embargo vânzărilor de petrol către SUA, Marea Britanie, Canada, Japonia și Olanda – ca răspuns la actul SUA de a sprijini statul Israel în războiul Arabo-Israelian de Yom Kipur. Embargoul, care a fost menținut până în martie 1974 a pus economia americană în special, și pe cea globală în general (în condițiile în care aceasta era deja bulversată de efectele ruperii acordului de la Bretton Woods) față în față cu o creștere aproape instantanee a prețului petrolului de la 3 la 12 dolari pe baril. Acest fapt a avut ca rezultat o perioadă recesionistă și inflaționistă ce a durat până în prima parte a anilor ’80, care a fost dublată de o creștere abruptă a prețului petrolului, pe un trend care s-a întins până în 1986. Răspunsul Americii, venit rapid, a fost cuprins ulterior și instituționalizat în “Energy Policy and Conservation Act” – legea care a interzis exporturile de petrol, dar și o gamă de alte măsuri (precum stabilirea unor standarde de consum pentru automobile și camioane), cu scopul de a păstra cât mai mult din țițeiul autohton în țară, ca instrument de limitare a dependenței Americii de importuri și de depășire a perioadei de volatilitate majoră a pieței petrolului.

Eficiența acestei măsuri este discutabilă – din moment ce, după o scurtă perioadă de scădere a cantităților de țiței importat (adică în perioada imediat următoare luării acestor măsuri) importurile de petrol au revenit pe trend puternic ascendent începând cu anii ’80 (vezi grafic “Importurile de petrol ale SUA”) – readucând practic America în situația unei dependențe acute de mișcările de pe piața petrolului, în ciuda interdicției existente. Iar în acest context, întrebarea dacă această interdicție se mai justifică sau nu, devine extrem de actuală.

Importurile de petrol ale SUA

Mai ales că, de la momentul introducerii acestei măsuri însă, până în prezent, două variabile majore ale ecuației în care se înscrie cadrul exporturilor americane de petrol, s-au modificat radical; ambele modificări fiind determinate de aportul major adus de perfecționarea tehnicilor de foraj – și în special a dezvoltării tehnologiei fracturării hidraulice. Prima dintre aceste schimbări este dată de faptul că, urmare a creșterii prețurilor pe plan internațional, exporturile de petrol au devenit tot mai atractive/interesante pentru companiile americane din sector; așa se face că exporturile de țiței neprelucrat au crescut de la aproape zero în 2007, la peste 100.000 de barili pe zi (sau circa 4 milioane de barili pe lună) – la finele lunii octombrie 2013 (chiar dacă într-o proporție covârșitoare, acestea au fost limitate exclusiv ca destinație, la Canada). A doua schimbare majoră este dată de faptul că SUA au devenit deja unul dintre cei mai mari exportatori de produse rafinate de țiței, care, spre deosebire de țițeiul brut, nu sunt supuse interdicției (vezi grafic “Exporturi SUA de produse petroliere”). Astfel, exporturile de combustibili, cele de produse petroliere finale, exporturile de gaze în formă lichidă (între care gaze naturale și/sau gazele de rafinare), sau, nu în ultimul rând, exporturile de alte tipuri de combustibili lichizi (precum combustibilii pentru avioane sau alți combustibili speciali), sunt toate la cote maxime istorice.

Exporturi SUA de produse petroliere

Și pentru că aceste evoluții au avut loc într-un context deosebit de restrictiv, o primă concluzie trasă de unii specialiști este aceea că Statele Unite sunt efectiv inundate în petrol , iar supra-abundența petrolului este, în accepțiunea acestora, un argument în susținerea ideii de eliminare a restricțiilor. Și asta pentru că restricțiile afectează deja producătorii de petrol. Logica celor ce susțin această idee este simplă: astfel, plusul de producție vine în special din perimetrele din Dakota de Nord și Texas – de unde se extrage petrol de o calitate superioară. Doar că, majoritatea rafinăriilor din respectiva zonă sunt construite pentru a prelucrara sortimente diferite de țiței – adică de o calitate mai joasă – ceea ce nu face din respectivele rafinării potențiali cumpărători ai surplusului de țiței produs local. În paralel, costurile și reglementările specifice, fac transportul acestui surplus către rafinăriile de pe Coasta de Est, prohibitiv. Prin urmare, având puțini cumpărători, și deci puține alternative viabile la îndemână, respectivii producători de țiței sunt forțați practice să aleagă între a lăsa zăcămintele ne-exploatate sau să le exploateze oricum, chiar și la prețuri foarte joase – ceea ce le limitează profitabilitea și le inhibă eventualele planuri de dezvoltare și/sau explorare și exploatare de noi zăcăminte – distorsionând astfel major piața.

Probabil că un nou sistem de transport prin conducte – acum aflate în diferite stadii de proiectare și/sau construcție, sau revizuirea sistemului de costuri și a celui de reglementări specifice altor forme de transport (pe apă sau pe calea ferată!) ar putea remedia în timp distorsiunile de care piața suferă acum. Dar cea mai simplă, cea mai ieftină și astfel, probabil, cea mai eficientă modalitate de rezolvare a acestei probleme pare a fi cea bazată pe reducerea sau eliminarea totală a restricțiilor exporturilor de petrol, consideră adepții ideii.

ARGUMENTE PRO ȘI CONTRA. Și au și argumente temeinice. Astfel, potrivit acestora, exporturile de petrol pot aduce venituri suplimentare industriei de până la 15 miliarde de dolari, până în 2017. Și chiar dacă (așa cum chiar aceștia recunosc) acest plus de încasări ar fi contrabalansat parțial de potențiala reducere a încasărilor din vânzarea de produse deja rafinate – faptul de a oferi companiilor producătoare posibilitatea de a câștiga mai mult va avea ca efect majorarea semnificativă a interesului acestora în a-și extinde și dezvolta activitățile pe teritoriu american. Iar asta ar însemna investiții suplimentare, dezvoltarea domeniilor auxiliare și a infrastructurii și sistemului de transport, noi locuri de muncă, și nu în ultimul rând taxe și impozite plătite la bugetele locale și federale.

Cel mai important argument însă, pentru cea mai mare parte a susținătorilor liberalizării exporturilor de țiței, este faptul că ar avea ca efect eliminarea distorsiunilor majore care afectează sistemul în prezent; distorsiuni care au ca efect, între altele, și faptul că doar o foarte mică parte parte din rafinatorii americani beneficiază acum de pe urma legislației în vigoare. Și anume, doar acele companii care au efectiv posibilitatea să cumpere petrol la astfel de prețuri împinse artificial extrem de jos (ca urmare a supra-abundenței petrolului de un anumit tip, doar în anumite zone – așa cum se arată mai sus!) … dublată de oportunitatea de a-și vinde produsele rafinate finale la prețurile pieței (obținând astfel o marjă de profit mult peste cea care ar fi permisă de piața liberă într-un cadru nedistorsionat). Altfel spus, odată schimbată legislația, care favorizează doar o parte dintre rafinatorii americani, beneficiile plusului de producție petroliere s-ar transmite și s-ar redistribui mai corect în întregul sistem, spun susținătorii anulări interdicției.

În plus, vorbind de reglarea sistemului, eliminarea acestor distorsiuni, ar determina și schimbări la nivelul modului în care funcționează stimulentele pieței pentru actorii din mediul privat – în sensul de a lăsa mecanismele pieței să dicteze companiilor cu privire la modul și domeniile spre care trebuie să-și orienteze resursele și/sau investițiile. Iar această chestiune trebuie privită în strânsă corelație cu faptul că, nu în ultimul rând, liberalizarea exportului de petrol ar aduce un plus de credibilitate SUA în raporturile sale internaționale. Și asta pentru că ar demonstra angajamentul Washington-ului în respectarea și promovarea principiilor pe care le clamează, cum ar fi comerțul liber și corect, chiar și în domenii sensibile din punct de vedere politic. Iar importanța unei astfel de măsuri, din punct de vedere geopolitic, este cu atât mai mare cu cât, poziționarea SUA ca exportator de petrol ar da politicii externe americane un ascendent major asupra partenerilor și adversarilor săi politici, economici și militari deopotrivă.

Pe de altă parte, din perspectiva celor care susțin necesitatea menținerii actualelor restricții, primul și poate cel mai important dintre argumentele contra, este dat de temerea că ridicarea restricțiilor ar conduce la creșterea prețului combustibililor pe plan intern – ca urmare a faptului că surplusul de petrol ar merge la export și nu ar mai rămâne pentru a presa piața internă. Dar problematica prețului combustibililor este aproape neînsemnată prin comparație cu cea născută din faptul că industria de rafinare, și astfel economia americană, ar putea ajunge în situația de a exporta mai puține produse cu valoare adăugată (cum sunt produsele petroliere rafinate) și mai multă materie primă brută – fără valoare adăugată; iar asta ar putea afecta semnificativ chiar și piața muncii.

Dar chiar și mai puternice (pentru opinia publică cel puțin) par a fi contra-argumentele bazate pe principii de protecție a mediului. Astfel, cei ce se împtrivesc modificării legislației, susțin că ridicarea embargoului va determina companiile producătoare să foreze mai mult pentru a obține și mai mult petrol … ceea ce însă nu este neapărat un lucru bun, deoarece, intensificarea procesului – în cadrul căruia dominantă este, și va fi în continuare, procedura tehnică a fracturării hidraulice – ar fi însoțită de o creștere proporțională a riscurilor de contaminare a apei și de poluare a zonelor învecinate exploatărilor.

UN SUBIECT DE INTERES GLOBAL. Dar dincolo de efectele și de argumentele pro și contra puse în discuție de părțile implicate în această dispută ce se poartă, cel puțin deocamdată, mai degrabă pe plan local, tema eliminării restricțiilor la exportul de țiței are o importanță cel puțin la fel de mare – dacă nu chiar și mai mare – pentru restul lumii. Iar faptul că schimbarea legislației SUA ar produce efecte majore la nivel global – în primul rând prin capacitatea acesteia de a influența economic, politic și chiar în plan social o bună parte din actorii majori ai actualului status-quo (precum Rusia sau statele membre OPEC și nu în ultimul rând chiar și Europa) face din transferul acestei teme de pe agenda americană pe cea internațională, doar o chestiune de timp.

TRANSFORMAREA OPEC. Astfel, prezumatele mişcări de pe piaţa energetică globală –determinate de repoziţionarea şi transformarea Americii din cumpărător în vânzător net de energie – va avea o serie de efecte negative și asupra statelor membre ale OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries). “O creştere semnificativă a producţiei de ţiţei în SUA va majora oferta de petrol pe piaţa global până la nivelul în care OPEC ar putea pierde controlul asupra preţurilor, ceea ce se va transforma într-o cădere abruptă a acestora” spun specialiştii think-thank-ului american National Intelligence Council într-un raport intitulat “Global Trends 2030” publicat în decembrie 2012. “O astfel de scădere va da o lovitură puternică bugetelor statelor producătoare de petrol, care sunt dependente de această sursă de venituri”. Un posibil efect cu atât mai grav cu cât majoritatea acestor state au în curs de derulare numeroase proiecte sociale, de infrastructură sau de investiții – construite adesea pe prognoza realizării unor alocări bugetare în creștere. Pe bună dreptate dealtfel, în condițiile în care, între 2000 și 2010 încasările OPEC au crescut de la 251 de miliarde de dolari la circa 771 de miliarde în 2010, depășind 1.000 de miliarde (un trilion!) de dolari în 2012.

Acești bani au susținut o creștere economică de invidiat și au permis subvenționarea masivă a costurilor cu energia pentru populație și mediul economic. Spre exemplu, în statele OPEC prețul mediu al galonului de benzină este de circa 9-10 cenți – iar prin aceste subvenții, statele respective au impulsionat cererea internă de combustibili de la un nivel de 5,4 milioane de barili pe zi în 2002, la peste 8,3 milioane de barili pe zi la finele lui 2011.

Iar majorarea cererii interne, suprapusă peste o tendință de stagnare în procesul de dezvoltare de noi unități de rafinare reduce capacitatea de export a statelor OPEC, ceea ce poate conduce la reducerea cotei din piața globală deținută de această organizație, și la erodarea poziției de forță a acesteia pe plan global.

În paralel, evoluții precum “Primăvara Arabă” pun deasemeni statele producătoare de petrol într-o poziție extrem de delicată – deoarece nevoia în creștere de resurse necesare susținerii proiectelor sociale care să asigure liniștea internă, impune o creștere a veniturilor … care, cel puțin deocamdată, nu prea are de unde veni decât din petrol.

Iar creștere acestor venituri nu poate fi realizată foarte ușor, în condițiile în care, la nivel global, cererea este în scădere ca urmare a investițiilor în exploatarea și utilizarea resurselor alternative, creșterea masivă a ofertei de gaze naturale pe piață – și majorarea capacității de transport al acestora către aproape orice colț al lumii, precum și ca urmare a trendului tot mai susținut de substituire petrolului cu gazele naturale în industria transporturilor, și a evoluției demografice în economiile mature. Iar prognozele privitoare la evoluția pieței auto (adică înlocuirea benzinei cu gazul), și trecerea sistemelor de încălzire de pe petrol pe gaze atât în zona rezidențială cât și în cea comercială, sugerează că cererea de petrol nu se va mai manifesta în aceiași parametrii ca până acum, pe relația statelor OPEC cu vechii lor parteneri comerciali.

PROVOCAREA IRAKIANĂ. Și de aici se naște marea dilemă în care statele OPEC se află deja: nevoia acestora de resurse financiare impune menținerea unui preț ridicat la petrol. Doar că, un preț ridicat stimulează activitatea de explorare și exploatare a resurselor neconvenționale. Ba mai mult, poate fi un potențial declanșator al unui eventual conflict între membrii OPEC, determinat de foarte probabilele divergențe ce ar putea apărea între statele care au o nevoie acută să-și majoreze veniturile (cum este cazul Irakului sau Venezuelei) – chiar cu prețul reducerii cotei de piață a celorlalți membrii.

Iar problema Irakului nu este deloc de neglijat – în condițiile în care (într-un proces agresiv de recuperare a cotei de piață pierdute datorită războaielor și perioadei de reconstrucție prin care această țară a trecut) – producția de petrol a acestei țări este prognozată să crească de la 3 milioane de barili pe zi în prezent la 4,2 milioane în 2015 și 6,1 milioane în 2020. La o astfel de creștere, este foarte probabil să se ajungă rapid la ideea introducerii Irakului în regimul de cote permise/negociate în cadrul OPEC. Doar că, este la fel de probabil ca Irakul să respingă o astfel de măsură, în condițiile în care, de-a lungul ultimelor aproximativ două decenii, actualii membrii OPEC au profitat de problemele pe care această țară le-a avut, majorându-și majorat cotele de piață tocmai pe seama reducerii celei deținute anterior de Irak.

Într-un astfel de context, Arabia Saudită rămâne singurul jucător capabil să joace un rol de mediator, arbitru și reglementator – fiind singura țară care ar avea capacitatea de a crește producția suficient de mult și de rapid pentru a duce prețurile în jos ca sancțiune pentru eventualii rebeli. Doar că plaja sa de manevră este din ce în ce mai îngustă, fiind limitată de faptul că are nevoie de bani cu care să acopere necesarul de cheltuieli sociale, militare și proiectele de investiții în dezvoltarea energiilor alternative. Prin urmare, creșterea producției pentru scăderea prețului petrolului cu scopul sancționării unor eventuali producători de petrol rebeli, este o sabie cu două tăișuri. Și asta pentru că și-ar putea diminua chiar veniturile proprii, într-un moment în care are nevoie majoră de bani. Iar vestea proastă pentru OPEC este că, fără un astfel de instrument puternic de coerciție … coeziunea membrilor săi cu greu poate fi menținută.

PROVOCĂRI PENTRU RUSIA. Dar nu doar statele membre OPEC s-ar putea trezi într-o situație delicată în urma potențialei transformări a SUA într-un exportator de petrol și gaze. De fapt, primele semnale date de SUA în acest sens (cum ar fi redirecționare unor transporturi de gaze lichefiate, destinate inițial SUA, spre alte zone ale lumii – între care și Europa, și/sau creșterea importurilor de cărbune american, mai ieftin, în UE) ridică deja o primă serie de provocări pentru Rusia.

Dar una dintre cele mai importante consecințe sistemice ale transformării SUA este dată de faptul că, prin presiunea pusă în sensul scăderii prețurilor, America ar putea induce pieței o reașezare structurală pe nivele mai joase decât cele din prezent. Iar Rusia, o țară a cărei dezvoltare din ultimii ani a fost susținută semnificativ de acest sector este extrem de expusă. De-a lungul ultimilor ani, PIB-ul Rusiei s-a majorat de aproape 10 ori, în special ca urmare a creșterii (aproape o dublare) producției și vânzărilor de hidrocarburi și a creșterii prețurilor acestora. Concomitent, cheltuielile guvernamentale au crescut proporțional – taxele directe și indirecte aplicate industriei aducând circa 55% din veniturile bugetului federal și peste 25% din bugetul total al țării. Prin urmare, efectele unei potențiale scăderii a prețurilor petrolului – ca urmare a impactului produs de surplusul de petrol ajuns în piață în urma liberalizarii exporturilor de țiței din SUA – ar afecta Rusia în primul rând din punct de vedere economic, dar în egală măsură din punct de vedere politic și geo-politic.

În plan strict economic, cursul rublei, creșterea PIB și stabilitatea macro-economică ar putea fi afectate major. Spre exemplu, potrivit raportului “Energy 2020: Independence Day” realizat și publicat la începutul anului trecut de analiștii cunoscutei bănci de investiții americane Citi, rubla s-a apreciat în termeni reali față de dolar cu peste 60% de-a lungul ultimilor 10 ani. Dealtfel, chiar și din rapoartele Băncii Centrale a Rusiei reise că valoarea rublei era, la începutul lui 2013, cu circa 23% mai mare decât în 2008. Doar că, tot acest plus de valoare se bazează aproape exclusiv susținerii aduse de evoluția producției și vânzărilor de hidrocarburi – ceea ce înseamnă că scăderea prețurilor petrolului ar putea conduce în mod direct la o eventuală depreciere abruptă a acesteia.

Luarea unor măsuri timpurii de precauție de către oficialii ruși, ar putea face ca PIB-ul Rusiei să poată continua totuși să evolueze pe trend crescător, chiar dacă la o rată semnificativ mai mică, aproape indiferent de nivelul prețului petrolului; cert este însă faptul că, orice mișcare în jos a prețului petrolului, ar produce fără doar și poate perioade de nedorită și amplă volatilitate în evoluția PIB. (Potrivit calculelor făcute chiar de Guvernul rus, PIB-ul național ar putea înregistra o reducere de un punct procentual la fiecare 10 USD scădere a prețului petrolului).

Între măsurile de protecție ce pot fi luate s-ar afla și liberalizarea mai mare a pieței valutare. La un curs flotabil al monedei, și ca urmare a reducerii datoriei publice în anii de creștere, Rusia ar putea depăși probabil fără mari probleme aceste provocări – atâta timp cât prețul petrolului ar rămâne însă undeva peste nivelul de 80 de dolari pe baril.

Dincolo de piața valutară însă, foarte importante sunt și potențialele efecte asupra pieței de capital autohtone; și este foarte probabil ca aceasta să resimtă mult mai puternic efectele unei reașezări a prețurilor pe piața petrolului (ca urmare a intrării pe piață a unor cantități suplimentare de petrol – venit din Statele Unite). Și asta din simplul motiv că bursa rusă este dominată de companiile de petrol și gaze, ce reprezintă mai mult de 55% din indicii principali. Iar această dependență de prețul petrolului (coroborată și cu cea a rublei față de aceeași variabilă) face ca mare parte din piață financiară locală să fie mult prea sensibilă la orice eventuale schimbări în acest domeniu. (Raportul Citi mai arată că pentru fiecare 10% scădere a prețului petrolului, indicele principal al bursei ruse,RTS Index, ar putea înregistra o corecție proporțională, tot de circa 10%).

Din punct de vedere politic însă, provocările cărora Rusia trebuie să le facă față sunt chiar și mai importante – pentru că o eventuală scădere a prețului petrolului sub prețul de 100 de dolari pe baril, ar diminua semnificativ resursele financiare pe care Guvernul le are la îndemână, și astfel capacitatea acestuia de a-și susține și finanța proiectele și politicile interne și externe. Pe plan intern, pericolul ar putea fi dat prin urmare chiar și de posibilitatea apariției unor proteste la adresa regimului. Într-o perspectivă optimistă, se poate spune că tuturor acestor provocări, Rusia le-ar putea răspunde prin implementarea unor măsuri de liberalizare și deschidere suplimentară a pieței, și de majorare a eficienței aparatului guvernamental. Pe de altă parte, într-o perspectivă pesimistă, astfel de provocări ar conduce la o vulnerabilizare suplimentară a sistemului.

În același raport, analiștii Citi estimează că piața rusă are deja inclus în preț o bună parte din riscurile potențiale ale unei scăderi a prețului petrolului până la 70-80 de dolari pe baril. Dar, chiar și așa … și chiar și în cazul unei eventuale corecții semnificativ mai reduse, este foarte probabil că principalii actori din piața mondială a petrolului să se concentreze mai degrabă pe potențialele efecte negative, precum deprecierea rublei, scăderea profiturilor companiilor de petrol și gaze, și amplificarea tensiunilor politice – atât pe plan intern cât și extern. Iar asta va trage piața financiară chiar și mai jos.

Oricum, în încheierea capitolului dedicat Rusiei de analiștii Citi, concluzia optimistă a acestora este că unul dintre posibilele efecte pozitive ale schimbării poziției SUA pe piața mondială a petrolului, este acela că Rusia ar putea fi forțată să-și reducă masiv dependența de petrol și gaze – ceea ce ar presupune, în mod deosebit, o mai bună integrare în spațiul european. O zonă economică aflată și ea într-un proces destul de dificil de adaptare la noile realități de pe piața internațională a energiei. (Europa aflându-se totodată și într-un proces de reașezare a relațiilor cu Rusia în planul relațiilor economice și energetice).

SCHIMBAREA EUROPEI. Astfel, primele schimbări produse la nivel global determinate de avansul extraordinar al producției de țiței și gaze de șist din Statele Unite, sunt deja pe cât de notorii – pe atât de profunde. Astfel, în Europa, conform unui studiu al International Energy Agency (IEA – Agenția Internațională pentru Energie – entitate independentă, cu sediul la Paris) publicat la finele anului 2012, nu mai puțin de 15 rafinării europene, reprezentând echivalentul unei capacități de rafinare de circa 1,7 milioane de barili pe zi (sau 8% din totalul capacității de rafinare la nivel european), au fost închise în ultimii cinci ani anteriori publicării studiului.

Deasemeni, în cazul unei Europe preocupate până aproape de obsesie de protecția naturii şi mediului înconjurător, importante sunt efectele produse de mutațiile ce au deja loc în SUA, și în aceste planuri. Efecte care, cel puțin până acum, nu sunt deloc benefice Vechiului Continent. Astfel, în timp ce în SUA emisiile de carbon au scăzut, ajungând în 2011 să fie cu circa 9% sub nivelul celor înregistrate în 2007, în Europa trendul a fost în sens invers. Explicația? Faptul că în SUA producătorii de energie au înlocuit cărbunele cu gazul care nu doar că este mai ieftin, ci are emisii de carbon la doar jumătate din cele rezultate din arderea cărbunelui – în timp ce în Europa, producția energiei termice și electrice pe bază de cărbune (mai ieftin – importat de peste ocean) a luat un avans considerabil.

Și nu în ultimul rând, un alt foarte bun exemplu în acest sens este dat de faptul că, pe fondul reducerii masive a cererii de cărbune în SUA (pentru că mari producători de energie termică și electrică au trecut de pe cărbune pe gaze naturale), cantităţi uriaşe de cărbune american au fost “eliberate” în piață, făcându-l o marfă tocmai bună pentru export către Europa. Acest fapt a pus presiune pe scăderea preţului gazelor naturale, și coroborat cu fenomenul similar înregistrat pe piața gazelor lichefiate (unde cantități mari de gaz lichefiat destinate inițial pieței americane au fost deasemeni “disponibilizate” și re-direcționate spre piața europeană) a determinat Rusia, principalul furnizor de gaze al Europei, să accepte o serie de compromisuri în privința modului de calcul al prețului gazelor vândute în UE.

Dar efectele, sau posibilele efecte, trecute în revistă mai sus, nu sunt nici pe departe toate. Și asta pentru simplul motiv că modurile în care transformarea SUA într-un exportator de petrol poate modifica statusul pieței globale a petrolului, și pe cale de consecință a pieței globale a energiei, dar și statusul geo-politic, economic și/sau militar … sunt mult mai complexe, și pe un lanț de reacții ce le face efectiv imposibil de anticipat. Chiar și doar atâtea câte sunt însă, sunt suficiente pentru a avea certitudinea că, mai devreme sau mai târziu, discuția purtată acum doar între americani va fi preluată și de restul lumii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s