Posts Tagged ‘Privatizare’


Procurorul este totodată şi Premierul României – Dl Victor Ponta, care, în ultimele 36 de ore a afirmat în cel puţin două rânduri că Dan Diaconescu a falsificat documente bancare.

(more…)

Advertisements

Mă întreb cât de prost manager poţi să fii să aduci în prag de insolvenţă o companie ce activează într-o industrie care efectiv înfloreşte în România? Amârât şi resemnat îmi dau însă seama că nu “incapacitatea managerială” este motivul pentru care o companie care ar trebui, şi ar putea, să facă profituri uriaşe – pe care să le verse în bugetul statului … se află pe urmele Hidroelectrica.

(more…)


O relansare “reală” şi pe criterii sănătoase a economiei, nu se face prin investiţii realizate de stat, ci prin crearea de condiţii pentru realizarea de investiţii … de către privaţi. Asta înseamnă: reducerea taxelor şi impozitelor, reducerea birocraţiei, şi curăţarea mediului economic prin … privatizarea activelor (prost!) administrate de stat!

(more…)


Cel putin asta pare a vrea sa dea de inteles prin postul pus pe blogul personal,  dl Adrian Nastase (un om al carui professionalism il apreciez in mode deosebit – si despre care cred ca a fost unul dintre cei mai buni prim-ministrii ai Romaniei), care face vorbeste de un document care circula sau a circulat in Guvernul Romaniei si FMI. Am parcurs in fuga textul acelui “document” secret catalogat de Adrian Nastase ca fiind dezastruos pentru Romania. Un document in care ma asteptam sa gasesc detalii despre cum va aduce FMI-ul apocalipsa asupra Romaniei …

(more…)


– PRIVATIZAREA ÎNSEAMNĂ  MAI MULT DECÂT BANI!!!

Ariton: “Nu ne grabim sa vindem actiunile de la societatile energetice, deoarece vrem sa obtinem un pret cat mai bun pe ele”

Ministrul economiei, Ion Ariton, a afirmat ca pachetele de actiuni de la unele societati energetice nu vor fi vandute foarte curand, avand in vedere contextul economic actual. “Vrem sa obtinem un pret cat mai bun pe ele”, a spus ministrul. Guvernul a aprobat in august vanzarea unor pachete de actiuni detinute de statul roman la companiile Petrom, Transgaz, Transelectrica si Romgaz.

 

 

Atrag atenţia domnului Ministru al Economiei, că este timpul să se dezobişnuiască să trateze lucrurile ca un simplu contabil! Chiar dacă banii sunt importanţi … privatizarea companiilor de stat înseamnă cu mult mai mult decât doar bani!

https://balaurentiu.wordpress.com/2010/11/18/privatizarea-mai-mult-decat-bani/

 

 

 


…. şi fără efecte benefice adevărate pe termen lung.

Pentru a aduce bani la buget, Guvernul vrea să vândă câte 15% din Transgaz, Transelectrica, şi Romgaz. Este prea puţin, prea tîrziu şi fără efecte benefice pe termen lung! Fără o schimbare radicală de strategie, aşa încât statul să se retragă total şi cât mai repede din economie, vom rămâne prizonierii aceluiaşi sistem care a fost o piedică în calea dezvoltării adevărate a României după revoluţie.

Forţat de împrejurări, în lipsă de bani şi în aceeaşi pană de idei, Executivul readuce în discuţie vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute la companiile de stat. O idee bună, am putea spune la prima vedere! La o analiză mai atentă însă, demersul are toate şansele să fie doar un alt punct de pe lunga listă de eşecuri ale actualului guvern (încă în funcţie!). Chiar dacă iniţiativa este lăudabilă, pentru că ar putea aduce un suflu nou pe Bursă, vine prea târziu pentru a mai aduce bani la buget în acest an. Iar cu astfel de firimituri (doar trei companii – Transgaz, Transelectrica şi Romgaz, din care se vinde doar 15% din capitalul social) executivul nu are nici o şansă să atragă atenţia unor investitori de calibru. Iar banii obţinuţi în urma acestor tranzacţii vor fi doar un nou petic, pentru un buget mult prea plin de găuri. Dar poate cea mai mare hibă a acestei strategii, este lipsa efectelor benefice pe termen lung pentru economie. Asta pentru că statul rămâne proprietarul unei părţi mult prea mari din economia naţională pe care o va gestiona la fel de prost ca până acum, iar companiile publice vor fi în continuare căpuşate după cum vor dicta interesele politice.

MULT PREA PUŢIN. Pe 22 iulie, când în presa românească apărea informaţia că executivul de la Bucureşti intenţionează vânzarea unor pachete de câte 15% din Transelectrica, Transgaz şi Romgaz, pe site-ul Ministerului de Finanţe din Polonia era postat anunţul cu cea de-a 420 companie scoasă la vânzare de guvernul de la Varşovia.

Urmărind cu atenţie “Modelul polonez” (vezi revista Forbes România numărul 24) am sperat, chiar dacă nu am şi crezut că s-ar putea întâmpla vreodată, că o parte din strategia aleasă de Polonia pentru a depăşi criza, ar putea fi măcar şi parţial copiată de guvernanţii noştrii. De aceea m-am bucurat atunci când mi-a ajuns la urechi ştirea că Ministerul Economiei intenţionează să pună la vânzare alte 15% din Transgaz şi Transelectrica, şi să facă o ofertă publică pentru vânzarea aceluiaşi procent din capitalul social al Romgaz.

Părea că premierului Emil Boc i-a venit în sfârşit mintea cea de pe urmă, şi în loc să încerce în zadar să mai scoată bani “din pământ, din iarbă verde” (a se citi “prin impunerea de noi taxe şi impozite, şi prin majorarea celor existente”) s-a hotărât să pună la vânzare din acţiunile pe care statul le deţine la diferite companii. Asta era o veste bună!

Entuziasmul mi-a pierit însă repede cand am realizat că în spatele acestor trei proiecte de Ordonanţă de Guvern nu se află decât un alt gest pompieristic – ca toate celelalte de până acum, făcut în disperarea de a mai aduce câţiva lei în plus la buget. Mai precis circa 1,8 miliarde lei (aproximativ 425 de milioane de euro). Cam atât ar putea obţine statul, în cel mai bun caz, pe pachetele de 15% din capitalul social de la cele trei companii, pe baza calculelor făcute luând în consideraţie valoarea de piaţă a TGN şi TEL, şi estimările făcute de Raiffeisen Capital Investment, pentru Romgaz. Prin comparaţie, în primele şase luni din acest an, Polonia raporta venituri din privatizări în cuantum de aproximativ 12,3 miliarde zloţi (adică în jur de 3 miliarde de euro).

În decizia Guvernului nu se vede nici o urmă de strategie, nici o intenţie de a merge pe drumul ales de polonezi. De asemenea, nu am văzut niciun interes în a rupe cercul vicios al contractelor prin care companiile publice sunt spoliate de partenerii lor de afaceri privaţi proveniţi din rândul celor care au susţinut campanii electorale, care dau comisioane grase, sau care au marele atu de a fi rude cu cei care se află la guvernare. În această încrengătură de interese clientelare putem găsi explicaţia pentru faptul că cele mai mari 45 de companii de stat din România, au făcut în 2009 afaceri de peste 10 miliarde de euro, dar au adus pierderi de aproximativ 70 de miliarde de euro, iar nivelul de salarizare din respectivele companii este aproape dublu faţă de cel din mediul privat.

PRIVATIZARE CU ORICE PREŢ. În această ordine de idei, guvernul fie nu vrea, fie nu poate să priceapă, că mai mult decât banii ce pot fi obţinuţi imediat, privatizarea este cel mai bun mod de asanare a economiei, de alocare a capitalurilor pe principii strict economice, şi de creştere a competitivităţii.

“Un proprietar privat este mult mai performant decât statul”, spun oficialii polonezi pe site-ul aceluiaşi minister, răspunzând la întrebarea:”Sunt încasările din privatizare principalul argument pentru vânzarea companiilor publice?”.

Aceasta este poate principala lecţie pe care guvernanţii noştrii ar fi trebuit să o înveţe de la omologii lor polonezi, al căror program de privatizare, este considerat faza finală a transformării economiei. O metamorfoză prin care se tinde spre reducerea procentului pe care statul polonez îl controlează în economia naţională, de la 20% (cât este în prezent), la 10% (atât cât este în statele dezvoltate). Spre comparaţie, în România, guvernul gestionează încă (extrem de prost!) aproximativ o treime din economia naţională, alocând resurse financiare şi materiale, pe orice alte criterii decât cele economice.

Dar cel mai grav este că prin astfel de măsuri lipsite de anvergură, România continuă să rămână la periferia atenţiei marilor investitori din UE şi nu numai. Polonia a câştigat la capitolul vizibilitate pe plan internaţional nu neapărat pentru că preşedintele ţării a pierit într-un ciudat accident aviatic la Smolensk, cât mai ales prin statutul de “cea de-a doua bursă din Europa”, după numărul de listări. Iar privatizările prin bursă explică într-o mare măsură interesul şi investiţiile străinilor, care au contribuit la creşterea PIB-ului polonez atunci când toate economiile europene cădeau.

Prin contrast, cu hotărâri luate “pe genunchi”, România nu va reuşi să capteze decât atenţia unor speculatori de talie medie sau mică, interesaţi doar de plasamente pe termen scurt. Şi asta pentru că orice fond de investiţii care se respectă, companiile cu un free-float de doar 30% şi cu o lichiditate de mai puţin de un milion de euro pe zi, sunt departe de a fi suficient de atractive. Iar menţinerea managementului de stat, recunoscut a fi neperformant, este poate argumentul suprem împotriva deciziei marilor jucători, de a investi în companiile respective.

MULT … PREA TÂRZIU. Dar mai mult decât lipsa de viziune sau lipsa de voinţă politică, decizia de vânzare a celor trei pachete de acţiuni scoate la iveală încă odată (dacă mai era nevoie), întârzierea cu care guvernanţii noştri reacţionează la realităţile de zi cu zi.

Banii ( mai mulţi sau puţini) nu mai pot ajuge în nici un caz în bugetul de acest an. Procedura de realizare a unei oferte publice, şi cu atât mai mult una de listare (cum este cazul Romgaz), poate dura între trei şi şapte luni, iar experienţa ne arată că astfel de procese se derulează mai degrabă “greu” decât „repede”. Astfel că, în cel mai bun caz, cele 425 de milioane de euro vor veni abia în prima parte a anului următor. Şi este puţin probabil să meargă în investiţii. Vor fi mai degrabă folosiţi la peticirea unui buget slăbit de majorarea taxelor şi impozitelor, de creşterea şomajului şi de reducerea veniturilor. Prin urmare, renunţarea la aceste participaţii nu va fi compensată prin efecte pozitive pe termen lung.

Cu doar un an sau doi în urmă, aceşti bani ar fi putut fi folosiţi pentru demararea şi cofinanţarea unor proiecte (cum ar fi cele de infrastructură) derulate eventual cu bani europeni. Firmele angrenate în astfel de proiecte ar fi contribuit acum la bugetul de stat, prin impozitele pe profit. Iar bugetul de asigurări sociale şi la cel de sănătate, ar fi avut câştigat de pe urma  contribuţiilor angajaţilor firmelor respective.

Iar dacă în loc de trei companii ar fi fost zece (sau mai multe), iar în loc de trei ordonanţe, Guvernul ar fi prezentat un program de privatizare coerent, care să conţină nu doar numele tuturor companiilor de stat şi termene stricte pentru finalizarea procedurilor, ci şi destinaţii de investiţii pentru veniturile obţinute, România ar fi putut fi fost un concurent serios pentru Polonia în atragerea investitorilor străini.

În loc de cârpeli făcute de pe o zi pe alta, Guvernul ar trebui să ia măsuri adevărate pentru aducerea economiei româneşti în parametrii maximi de funcţionare. Pentru asta, Executivul trebuie să se ocupe doar de strategii şi proiecte pe termen lung, şi să lase conducerea companiilor pe mâna privaţilor.


Executivul mută gaura financiară din sănătate, prin trecerea spitalelor în administrarea autorităilor locale, dintr-un buzunar în altul şi perpetuează un sistem dominat de clientela politică şi de servicii proaste! Soluţia este de fapt alta: privatizarea.

Avem multe spitale de stat! Toate cu manageri numiţi pe criterii clientelare, care la nivel de sistem au consumat în fiecare an miliarde bune din PIB-ul României. Asta fără ca actul medical să înregistreze vreo îmbunătăţire. De cealată parte a baricadei avem antreprenori care, cu resurse incomparabil mai mici, au reuşit să facă bani din sănătate şi care stau acum cu ochii pe spitalele de stat. La mijloc se află guvernul, care în loc să pună sistemul public de sănătate la electro-şocul privatizării, îi agravează boala, tranferând spitalele cu tot probleme, în braţele autorităţilor locale.

Peste 284 de spitale au fost deja trecute din mâinile Guvernului în administrarea autorităţilor publice locale, spun (aproape cu mîndrie, dacă citim printre rânduri) reprezentanţii Ministerul Sănătăţii, în comunicatul dat publicităţii pe 13 iulie. Şi dacă ne gândim că cifra reprezintă aproximativ 76% din spitalele României am fi tentaţi să spunem:”Iată în sfârşit un proiect care se derulează rapid în România”, şi să-i felicităm pe onorabilii de la minister. Dacă ne uităm însă cu o minimă atenţie la “tentativa de reformă” din sănătate nu avem însă nici un motiv să-i mai aplaudăm. Proiectul denumit pompos “Aplicarea procesului de descentralizare în sistemul de sănătate”, îşi propune eficientizarea sistemului public de sănătate prin implicarea autorităţilor locale în administrarea unităţilor spitaliceşti. Este însă sortit eşecului, pentru că nu face decât să mute problemele cu care sănătatea se confruntă, de la “centru”, în sarcina primarilor, a consiliilor locale şi a consiliilor judeţene.

Lipsa resurselor financiare, a persoanlului specializat şi a experienţei de management vor duce sistemul public de sănătate la ruină. “În următorii doi ani, criza prin care sistemul sanitar trece se va accentua profund” este diagnosticul pus sistemului public de sănătate de către Alexandru Popescu, director comercial al Centrului Medical Unirea (CMU).

BUGETE CU PROBLEME. Dacă Ministerul Sănătăţii nu a găsit bani pentru a susţine actualul sistem (doar pe primele trei luni din 2010  arieratele spitalelor erau de circa 170 de milioane de euro) vor găsi oare autorităţile locale resursele necesare? În mod sigur nu, în condiţiile în care veniturile bugetelor locale sunt lovite de criză. Cele 3.227 de bugete locale din România au încheiat anul 2009 cu plăţi restante în valoare de 1,7 miliarde lei, sumă care a continuat să crească în primele cinci luni din acest an. La ce ne putem aştepta pentru finele anului? Răspunsul îl găsim în nota de fundamentare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.63/30.06.2010, în care se vorbeşte despre “… blocaj financiar la nivelul bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale”.

Prin urmare, bugetele au intrat în anul 2010 pe minus, iar în luna mai au mai fost ciuntite prin Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), în urma căruia doar jumătate din impozitul pe vânzarea imobilelor mai rămâne în bugetul local, cealaltă jumătate lunând calea Bugetului de Stat. Iar pentru 2011 perspectivele sunt şi mai sumbre, întrucât se reduc cotele ce le revin în prezent autorităţilor locale din impozitul pe venit! Astfel, dacă în prezent încasările din impozitul pe venit se impart între bugetele locale şi bugetul consolidat într-o proporţie de aproximativ 82% la 28%, de la începutul anului următor, cota din impozitul pe venit direcţionat spre Bugetul de Stat va creşte la 33%, iar cota ce va rămâne la bugetele locale se va reduce la 77%.

GAURA NEAGRĂ. În acest context, cererea făcută de Colegiul Medicilor din România (CMR), la începutul anului, de majorare a bugetului de sănătate până la 6%-7% din PIB, pare a fi singura soluţie de salvare a unui sistem aflat în pragul colapsului. Oare? Mai merită să băgăm bani într-un sac ce s-a dovedit a fi efectiv fără fund? Dacă ne uităm la cifre, răspunsul este “nu”! Bugetul alocat Ministerului Sănătăţii a crescut de la mai puţin de 3% înainte de 2004 până la un nivel de aproximativ 4,5% din PIB în 2008. Şi asta în contextul în care PIB-ul României a fost de asemenea în creştere, în acelaşi interval de timp, de la aproximativ 60 de miliarde de euro, la circa 120 de miliarde de euro. Un calcul simplu ne arată că sumele intrate în sistem au crescut de la 1,8 miliarde euro în 2004 la aproape 5,5 miliarde euro în 2008. Altfel spus, din bugetul alocat Ministerului Sănătăţii, fiecărui cetăţean îi revenea aproximativ 198 de euro în 2008, mai mult decât dublul sumei alocate pe cap de locuitor în urmă cu patru ani. Dar în ciuda unor bugete în creştere, calitatea actului medical s-a schimbat doar din rău în mai rău! “Dacă anul trecut bugetul sănătăţii a acoperit doar primele 9 luni din an, iar în 2010 doar şapte luni, ne putem gândi că la anul, sumele alocate nu vor mai ajunge decât pentru primul trimestru.  Iar în 2012 nu vor mai fi bani deloc” spune mai în glumă, mai în serios Carmen Radu, director de operaţiuni al Eureko România, companie de asigurări care oferă poliţe de asiguare medicală şi care operează un centru medical.

Printr-un raţionament logic, nu putem avea astfel, nici o garanţie că surplusul bănesc, dintr-o eventuală majorare a procentului din PIB alocat sănătăţii, va fi mai bine manageriat decât a fost până acum ! Banii se vor regăsi, aşa cum este uşor de bănuit (dar se pare că mult prea greu de dovedit) pe de o parte în sporurile, primele, fondurile de protocol sau salariile managerilor diferitelor instituţii de sănătate, iar pe de altă parte în salariile secretarelor, consilierelor, sau celorlalţi angajaţi TESA. De asemenea, sumele se vor regăsi în contractele încheiate de respectivele instituţii! Fie că vorbim de contracte de achiziţii de servicii (curăţenie, pază, ridicarea deşeurilor), fie că vorbim de construcţii, renovări sau achiziţii de mobilier, dar mai ales de contractele de achiziţie de aparatură, medicamente sau consumabile. Toate acestea au avut, au şi vor avea în continuare, un singur numitor comun: sunt defavorabile unităţii spitaliceşti (adică statului) şi extrem de avantajoase pentru firma privată.

PRIVAT VERSUS STAT. Istoria ne arată că statul că este un prost manager. De aceea, singura soluţie este privatizarea « sănătăţii » românilor. Primul pas ar putea fi făcut prin vânzarea spitalelor pe care autorităţile locale nu au dorit să le preia, şi care prin consecinţă sunt puse pe lista de analiză spre a fi închise. Cel de-al doilea pas pe drumul privatizării sistemului de sănătate ar fi ca cetăţenii să poată renunţa la plata asigurărilor medicale de stat, în favoarea unei poliţe private. Asta ar da individului libertatea de a alege, ar stimula competiţia şi ar trage preţurile în jos, făcând asigurările private accesibile unei părţi tot mai mari din populaţie.

Ar fi un motiv în plus pentru furnizorii de servicii medicale private să-şi extindă capacităţile, pentru a putea avea cât mai mulţi clienţi. “Noi ne-am gândit deja la posibilitatea de a cumpăra spitale de stat, dacă vor fi scoase la vânzare, chiar dacă nu este uşor însă să transformi o unitate de stat într-o clinică profitabilă economic”, spune Alexandru Popescu de la CMU. Iar Mihail Marcu, directorul şi unul dintre acţionarii principali ai Medlife, un alt jucător de top de pe piaţă, completează: “Pentru orice prestator privat de servicii medicale fără o cifră de afaceri de minim 10 milioane de euro, achiziţia unui spital de stat ar fi un hazard soldat eşecului!”.

Preluarea unităţilor de stat ar presupune ca odată cu spitalul, operatorii privaţi să preia în mod automat şi responsabilitatea socială de a presta servicii medicale către cei ce nu-şi pot permite plata acestora. Şi asta contravine scopului oricărui agent economic, diminuând sau împiedicând realizarea profitului. Implicaţiile sociale sunt dealtfel principala problemă ridicată de cei care resping ideea unui sistem privat de sănătate.

Întrebarea “Ce se va întâmpla cu cei care nu-şi vor permite să plătească serviciile medicale” este însă falsă! Un sistem de „bonuri de sănătate” – după exemplul celor de masă, un „card de sănătate” – asociat unui cont care să fie alimentat cu bani de la stat sau o „asigurare” care să fie plătită din bani pubilci, sunt doar câteva dintre cele mai simple scheme, prin care autorităţile îşi pot îndeplini funcţia socială. Astfel, persoanele cu venituri modeste vor dispune de o sumă minimă de bani prin intermediul căreia să-şi poată plăti obligaţiile către orice furnizor de servicii medicale.

MANAGERII TREC, OBICEIURILE RĂMÂN. Guvernul urmăreşte eficientizarea prin trecerea puterii de decizie la autoritatea locală. Altfel spus, de aici înainte, un manager de spital nu va mai fi numit de minister, ci de autoritatea locală, care, teoretic ştie mai bine decât cea de la “centru” care sunt nevoile reale ale spitalului din zona respectivă.

În fapt însă, autorităţile locale sunt doar nivelul intermediar al aceluiaşi angrenaj de interese politico-economice care a influenţat dintotdeauna selecţia şi numirea managerilor de spitale, şi semnarea contractelor, în funcţie de interesele de partid şi de grup.

De aceea, cât timp alocarea resurselor financiare se va face pe alte criterii decât cele economice, iar alegerea managerilor după alte criterii decât cele profesionale, vom avea un sistem de sănătate condamnat la moarte. Doar electro-şocul privatizării îl mai poate salva.